Ţoapa şi ciocoiul

Deşi ne-am săturat de ei, vă cred, tot trebuie să vorbim de ei. Cum de ce? Ca să putem schimba ceva în bine. Sau nu vrem?

Sigur, ne-am pus mărgele, fard pe obraz şi cercei înainte de a ne îmbrăca.  De machiaj ce să mai zic, atîta doar că azi bunul gust a murit. Cercelul în ureche nu mă supără prea mult, dacă nu-i tinichea, dar în limbă? În buric? În sprîncene? În buze? Bietul organism agresat, barbar, se revoltă. E plină lumea de alergii, de urticarii, eczeme, bube, negi şi alte alea, căci pielea trebuie să respire normal, nu poţi s-o sufoci. Buzele se umflă, monstruos, cu botox, sînii cu silicon, ca şi fesele, gambele, umerii la bărbaţi, căci ţoapa e de ambe sexe, desigur.

Ţoapa este cea care se cocoaţă pe tocuri înalte, dar nu ştie umbla, se cocoaţă în schemă, dar habar n-are de meserie, îşi agaţă pe braţ poşete scumpe, dar nu ştie ce-i Valoarea, renunţă la lenjerie intimă c-aşa e cool, doar nu poate renunţa la cultură, căci n-o are. N-are nici educaţie, căci strada şi clubul e locul unde-şi face veacul. Culmea este că Ţoapa are de multe ori facultate, ba chiar două sau trei (aşa, la kilogram!), dacă tăticul are ban gros, dar poţi s-o studiezi şi la microscop, că tot nu găseşti în capul ei nimica. Cum s-a ajuns aici?

Ţoapa este vidul absolut, dar se salvează sau cel puţin aşa crede, cu pile, şpagă, mită, „telefon greu”, cu contul părinţilor, amantului sau chiar al soţului, dacă a reuşit să îmbrobodească pe vreunul. Care este, de fapt, rolul Ţoapei în societate? Produce ceva util? Nu. Este model pentru tineri? Nu. Ne distrează? Nu, căci ne scîrbeşte, dacă nu ne prosteşte. Şi-atunci?

Ţoapa este un ea sau un el care pare, cum şi este, o caricatură, o excrescenţă bolnavă, un surogat periculos, un zero valoric. Şi-atunci?

Ţoapa este mizerabilul ce a proliferat pentru că societatea îmbolnăvită i-a permis. O găseşti de toate vîrstele, sexele, profesiile, deşi de fapt, nu reprezintă nici una. Ţoapa este masca scîrboasă pe care ar trebui s-o plesneşti, ca să nu infecteze totul, oamenii şi locul.

Ciocoiul este de  două feluri: vechi şi nou. Ambii-s, de fapt, la fel, căci ciocoiul în sine s-a clonat cu mare succes, aşa, ca oaia Dolly şi cîinele care i-a urmat şi de care nu se prea zice nimic.

Ciocoiul este omul care s-a căţărat, cumva, pe scară, a făcut, cumva bani, nimeni nu ştie cum, iar el ar vrea să uite. A lins în dreapta, în stînga, s-a prefăcut de dreapta, de stînga, a lătrat în dreapta, în stînga,  a muşcat în dreapta, în stînga, s-a dat peste cap, iar a lins, iar a lătrat, iar a muşcat şi între timp a furat zdravăn, pe furiş sau pe faţă, cu acte în regulă. L-aţi recunoscut? Sînt destui!

Ciocoiul este, întotdeauna, bineînţeles, celălalt, deşi realitatea, de obicei, e invers. Cine strigă mai tare se crede mai mare, se crede mai puternic, dar e un nemernic. Filosofia lui este: „Eu, eu, eu!”. Sau „Decît să plîngă mama mea, mai bine să plîngă mama lui”. Sau „După mine potopul!”.

Ciocoii sînt de toate vîrstele, sexele, etniile, spuneam, dar îi leagă aceeaşi sete de bani şi nedreptate, aceeaşi mitocănie afişată sau foarte bine camuflată, aceeaşi grosolănie fardată sau nu, aceeaşi nesimţire, căci pentru el semenul, Natura, legea, tradiţia, democraţia, valorile fundamentale nu sînt decît vorbe goale, bune de azvîrlit altora, momeală bună, excelentă chiar, dar el le calcă în picioare cu dispreţ.

Ţoapa şi ciocoiul, tusea şi junghiul stau printre noi şi prosperă, ne fură tot ce pot şi mai ales frumuseţea vieţii,  într-o societate care pare să-i cultive. Dacă nu vă place, asta e!

Asta e?
Nu cred.

Stela-Maria Ivaneş