Toamna Muzicală Clujeană, ediţia 46

 • 5-26 octombrie 2012 •

Închidere fastuoasă, poate nu atît de în forţă cum a fost deschiderea, dar la acelaşi nivel calitativ înalt şi cu un public entuziast, generos în aplauze, a celei de a 46-a ediţii a Toamnei Muzicale Clujene, caracterizată prin de-acum cunoscuta formulă de „cel mai longeviv şi mai important festival de muzică clasică din România, după Festivalul Internaţional (bianual) <George Enescu>”. Oferta muzicală eclectică, atît cronologic cît şi componistic şi interpretativ, a fost reflectată în cele 14 evenimente (un recital anulat, din motive obiective) ale festivalului, realizînd un melanj interesant între repertoriile concertante tradiţional clasice şi cele cîteva momente insolite, care au sporit gradul de atractivitate a evenimentului.

Orchestră de clasă, Orchestra de cameră „Franz Liszt” din Budapesta, sub conducerea lui Rolla Janos, a evoluat pe linia care a consacrat-o şi care a îndreptăţit-o să concerteze, din 1963 încoace, în compania unor dirijori şi solişti precum Heinz Hollinger, Yehudi Menuhin, Adam Fischer, Jean-Pierre Rampal, Isaac Stern, Henryk Szeryng, Maurice Andre, Martha Argerich, Miklos Perenyi, Schiff Andras, Kocsis Zoltan, Vadim Repin, Ruggero Raimondi, Edita Gruberova ş.a.

Concertul a fost deschis cu Sinfonietta (Grave; Allegro moderato leggiero; Adagio all’ ungherese; Allegro assai) a compozitorului maghiar contemporan Janos Vajda (n. 1949), lucrare ale cărei părţi, deosebite ca scriitură şi abordare stilistică a muzicii secolului XX, recompun la modul surprinzător sonorităţi ale unui neoclasicism de foarte bună factură, în care tradiţia, inovaţia şi modernitatea se completează reciproc. Aflăm din programul de sală că părţile, scrise în intervalul 1990-2000 ca piese independente, au fost reunite într-o singură lucrare, care a fost prezentată în premieră la Tîrgu Mureş, în anul 2002.

În Concertul pentru pian şi orchestră în La major, KV 414 (1782) de W. A. Mozart, solistul Boganyi Gergely – unul dintre reprezentanţii străluciţi ai generaţiei sale, cu un repertoriu care înscrie creaţii reprezentative de la Bach, Mozart, Beethoven, Brahms, Schumann pînă la Liszt sau Bartok, interpret al tuturor lucrărilor lui Chopin (într-o serie de recitaluri susţinute în 2001) – fin „cititor” al polifoniei clasice, a pus şi virtuozitate, şi graţie, şi trăire maximă: tehnică în cadenţele din Allegro şi Allegretto, sensibilitate şi căldură în Andantele median (în acesta din urmă Mozart citînd din partitura unei simfonii a prietenului şi profesorului său Johann Christian Bach, în semn de omagiu şi preţuire artistică). La bis, normal, Chopin, valorosul pianist interpretînd Nocturna în Si major.

În partea a doua a concertului – Divertimento pentru orchestră de coarde (1939) de Bela Bartok (Allegro non troppo; Molto adagio; Allegro assai): o muzică fără compromisuri, de extraordinară vioiciune şi spontaneitate (de unde şi accesibilitatea la public), plină de forţă, vitalitate, „virilitate” chiar, dar cu sonorităţi mai aspre decît cele cu care Stravinski, Prokofiev sau francezii obişnuiseră publicul de pînă atunci. Interpretarea acestei muzicii care „se regenerează” din ea însăşi a fost impecabilă, cum impecabilă stilistic a fost şi interpretarea Rapsodiei ungare nr. 6 de Liszt (în orchestraţia compozitorului maghiar Peter Wolff), lucrare de maximă varietate ideatică şi ritmică, cu puternice accente naţionale.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro