Titu Popescu, Phihiatrie politică

  Stabilit din 1987 în Germania, Titu Popescu s-a repatriat în anii din urmă, trăind în oraşul nostru şi colaborînd la principalele reviste apărute aici, ca unul care s-a format şi s-a dezvoltat în climatul fertil al Almei Mater Napocensis. Plaja sa de preocupări este deosebit de extinsă, de la chestiuni de estetică, la literatura exilului şi la abordări de literatură contemporană. Mulţimea subiectelor pe care le tratează ilustrează o bună familiarizare cu evoluţia şi aria de preocupări a literaturii noastre actuale, finalizarea lor estetică atingînd de fiecare dată zone dintre cele mai elevate. Ni s-a părut firesc astfel ca printre cele mai recente cărţi date la lumină să se numere şi una intitulată Psihiatrie politică (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011), luînd în antrepriză o temă mai puţin abordată de criticii şi istoricii literari, tocmai pentru complexitatea şi caracterul ei special. El selectează aici pentru publicul cititor o serie de cazuri de la noi şi de aiurea, care au evidenţiat metodele de asasinat cultural, de tortură fizică şi psihică folosite de ideologiile totalitare pentru eliminarea adversarilor lor politici sau a celor deveniţi incomozi. Unul dintre „Infernurile” cele mai cumplite şi ale gîndirii arestate au fost dezvăluite de jurnalele celor care au suferit persecuţii şi marginalizare. Între acestea se situează mărturisile lui Vladimir Bukovski, „Amintiri din psihiatria politică”, ale lui Ion Vianu, N. Steinhardt, ale lui Paul Goma, Mircea Vulcănescu şi ale altora, care denunţă demenţa prigoanei politice, metodele de exterminare folosite în închisorile comuniste, precum şi cele experimentate de Securitate. E un capitol de viaţă din lagărul comunist mai puţin cunoscut, căruia autorul îi anexează şi o mărturie a unei asistente-şefe de la un Spital din Bucureşti, care descrie procedeele medicale de la pavilionul de Psihiatrie. Într-o secţiune de Extensii, autorul stăruie apoi asupra literaturii exilului şi a diasporei româneşti, ca o formă de opoziţie şi de combatere a viciilor şi crimelor regimului comunist. Sînt aduse în discuţie cărţi şi mărturii foarte diverse, cum ar fi jurnalul lui Leontin Jean Constantinescu, intitulat „România între seceră şi ciocan” , cartea lui Radu Pantazi „Am trecut prin iad”, „Dosarul lui Mihail Sebastian” de Iordan Chimet, cartea lui Corneliu Folea, „Libertatea de a iubi adevărul”, cărţile lui Octavian Paler, ale lui Vlad Georgescu, ale lui Ştefan Racovitza „Cu mîinile de cap”, ale lui Paul Goma sau Adrian Marino. Toate aceste lucări dobîndesc în noua configuraţie un interes documentar mult mai ridicat, în stare să furnizeze noi amănunte cu privire la starea socialismului românesc şi la metamorfozele lui după 1989. Colateral sînt luate în discuţie şi cazurile Cioran, Elie Wiesel, Sorin Toma (injuriile la adresa lui Arghezi), proza lui Cornel Nistea, consideraţii despre documentele din arhiva C.C. al PCR sau întrebarea insolită: „De ce nu este Paul Goma membru al Academiei Române?” , aducîndu-se de fiecare dată probe şi argumente noi pentru o poziţie sau alta, care împing implicit mult înainte procesul de cunoaştere al imposturii şi schizofreniei comuniste de la noi. Prin noua sa scriere, Titu Popescu adaugă noi cercuri concentrice utile la cunoştinţele noastre despre exilul şi diaspora românească, precum şi despre modul în care s-au situat ele în anumite momente critice faţă de realităţile din ţară.

Mircea POPA