Titu Popescu, Estetica urbană

Titu Popescu a trăit mai întîi în România, ca redactor la revista „Transilvania” de la Sibiu, apoi a îmbrăţişat exilul, ca în ultimii ani să se stabilească din nou în ţară, la Cluj. M-a impresionat întotdeauna la el marea capacitate de a se dărui scrisului, cu teme foarte diverse, tratate la modul serios, profesionist. A semnat cărţi de istorie literară, de estetică, de eseuri şi foiletoane, de călătorie, de artă plastică, de cronici literare, de povestiri etc. O preocupare durabilă a fost la el de-a lungul timpului aplecarea spre estetică. În acest domeniu a scris cărţi teoretice, dar şi cărţi aplicate, precum Necesitatea esteticii (1979), Arta ca trăire şi interpretare (1982), Concepte şi atitudini estetice (1983), Estetica paradoxismului (1995), Estetica mişcării (2007), Frumosul natural şi frumosul artistic (2009), Estetica paradisului (2011), în care solidele temeiuri şi concepte estetice sînt tratate cu mare largheţe şi chiar cu imaginaţie şi viziune personală accentuată. Era de aşteptat, aşadar, ca la îndemnul Fundaţiei Carpatica şi al revistei „Oraşul” – reprezentate de Ionel Vitoc – Titu Popescu să ne ofere o carte de Estetică urbană (Ed. Ecou, 2013), reprezentînd o tratare liberă şi ingenioasă a subiectului, fără să aibă pretenţia epuizării tematicii şi nici a soluţiilor definitive. Este voba despre un eseu de întindere medie, în care autorul îşi dovedeşte formaţia sa de om al artelor, dar şi structura sa vagantă de degustător de artă, cu spirit de fineţe şi inteligenţă discretă, neostentativă, pliat pe formule şi metode de o cuceritoare înfăţişare stilistică. Este evident pentru oricare cititor al cărţii sale că nu intenţionează să dea reţete, să stabilească reguli imuabile, principii rigide, ci să aşeze materialul cules din multele sale izvoare pe aliniamentele unei dezbateri libere, cu iz de cozerie literară nonconformistă. Pentru unii ar putea părea chiar şocant că deschiderea cărţii stă sub semnul unei aspiraţii generale a clujenilor, aceea de a-i ajunge din urmă pe sibieni, în dorinţa lor ca oraşul în care trăiesc să acceadă la statutul de capitală culturală europeană. Ce trebuie făcut în acest sens? se întreabă autorul. Mai întîi, oraşele europene cu aspect de burg medieval din care derivă trebuie să înveţe să ştie a păstra tradiţia medievală, pe care s-o încorporeze inteligent şi cu folos în noua tendinţă modernă. Vor trebui aplicate cu inteligenţă preceptele oferite de conceptul de „Bauhaus”, înlăturîndu-se acele excrescenţe şi denivelări care duc la stagnare şi imobilism, făcînd din oraşe oaze de pauperitate, aspect ţipător de orientalism degenerat, ţigănie de mahala şi lipsă de civilizaţie. Înainte de toate, el recomandă o schimbare radicală de mentalitate a locuitorilor unor urbe, poluate de indivizi transplantaţi din plin ruralism, cu concepţii de demolatori şi pierde vară, cu comportament de haimanale neadaptate. Pericolele ar sta după el în violenţa limbajului, lipsa de educaţie stradală, conformism şi mediocritate arhitecturală, pericolul kitsch-ului şi al stereotipiilor. Urbanismul modern merge mînă în mînă cu „urbanitatea”, cu asimilarea preceptelor de cultură şi gust şi punerea lor în serviciul unei concepţii creatoare integratoare, în care edilii să ştie a se feri de „mascarada preoţească” care urîţeşte locul, de nevroza betonului şi obsesia megalomanică (vezi Casa Poporului sau alte monstruozităţi pretenţioase), dar şi de cenuşiul strident al urbanismului tip cutie de conservă, bidonvill şi Groapa de gunoi Pata Rît. Cei care au adus oraşele noastre în starea aceasta au fost arhitecţii epocii comunismului, care lucrau la comandă şi executau orbeşte poruncile dictatorului, fără să-şi impună propria lor gîndire creatoare. Ce s-a întîmplat atunci în toate sectoarele vieţii noastre publice face obiectul unor ample plonjări în trecut, căci cartea sa are şi o intenţie polemică certă. Numai criticînd şi scoţînd la lumină comportamentul detestabil al organelor de supraveghere publică în comunism, autorul crede că ne putem debarasa de coşmarul creat de totalitarism. Este nevoie de revigorarea artei meşteşugarului dăruit, de vis şi telepatie imaginativă, de înlăturarea efectelor boemei ca formă de laşitate, a patriotismului de paradă, a tuturor condiţiilor care duc la perturbarea şi demoralizarea judecăţilor de valoare: „Întoarcerea, deci, totdeauna la conştiinţa realului raport dintre creator şi produs este regenerantă pentru limpezirea statutului artei ca atare”. Cartea lui Titu Popescu este o mică „introducere”, o „scurtă privire” într-un domeniu extrem de actual şi de atractiv care ne interesează pe toţi şi unde principiul crocian al valorizării estetice este singurul care trebuie să ne călăuzească în viitor.

Mircea POPA