Tirania cuvintelor

RADU VIDA

Frumoase sînt bucuriile simple!
Frumoase şi liniştitoare. Dătătoare de bine şi împăcare. Cîteodată e de ajuns să ne gîndim la ceva agreabil. Nu mă refer la trîmbiţata „gîndire pozitivă”, ci, mai degrabă, la contururile acelea vagi, numite speranţe, şi care, în ciuda neîmplinirii lor, ne umplu sufletul de plăceri ascunse. E o teleportare spre linişte, bine, împăcare cu toţi şi cu toate. E, dacă vreţi, o scară de mătase înspre sălaşul sufletului. Trepte care, parcurse încet, una cîte una, dezvăluie Lumina. O felie de portocală, un gîngurit de copil, ceasul de seară cînd umbrele îşi şoptesc… şoapte, cîntec şi val dinspre marile depărtări, acolo unde doar cu gîndul putem ajunge…
Frumoase bucurii simple!
Atîta doar că noi, oamenii, am inventat cuvintele. Unele dintre ele ajută la ridicarea monumentalităţii din noi. Şi, doar cu un declic, deschid perspective comunicaţionale de mare respiraţie. Alte cuvinte, alcătuiri de blîndeţi şi tihnă, au pecetluit cu sigiliul necesităţii, demult, aspiraţia noastră spre neatîrnare. Poveşti. Legende. Ele, aceste cuvinte, au generat rezolvări. Au oferit bunăstare. Încredere. Şi au născut eroi.
Există, însă, şi partea întuneca a vocabularului. Tărîmul de pe care îşi iau zborul spre noi, cuvintele grele. Negre. Înveninate. Un stol afurisit de cuvinte îmbîrligate, care, odată desluşite, îşi întind aripile zdrenţuite asupra noastră. Şi întunecă cerul senin. Aduc nelinişti şi provoacă neplăceri. Dor. Cuvinte din cauza cărora poţi să mori încet.
Una dintre aceste alcătuiri, de nefrecventat după părerea mea, este supunerea în faţa sorţii. Capul… plecat şi celelalte îndemnuri la fel de ruşinoase. Iar atunci cînd ele, cuvintele-neguri, vin din partea unor preoţi, se lasă, parcă, şi mai mult întuneric. Iar speranţa moare… prima!
Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza a încropit o Pastorală. Ciudată, zic eu, pentru că, indiferent de vremi, oamenii luminaţi au ştiut să mobilizeze. Să insufle, prin cuvintele rostite, acea stare necesară pentru a depăşi greutăţile. Care greutăţi există şi, probabil, vor exista cît va dăinui Fiinţa. Numai Înalta Faţă Bisericească îndeamnă la pasivitate. Resemnare. Şi nepermisă supunere. După ce se… dă la televiziuni, scoţînd în evidenţă doar partea morbidă a unor emisiuni şi ignorînd, în totalitate, marea cucerire a spiritului oblojit cu o varietate de opinii şi o multitudine de păreri exprimate liber, mitropolitul Ardealului foloseşte o binecunoscută formă de manipulare bisericească: teama. Şi strecoară în suflete nuanţe de gri pentru vremuri mai întunecate: „Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu soartă mai bună pentru copiii noştri dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de frînare şi de virtute”. E o formă ticăloşită, pe inverselea, de perversitatea Băsescului, care anunţă, de cîte ori poate, că eşecurile României se datorează ziariştilor (?!?) Asemenea cu treburile de interior, şi pentru cele de exterior are Laurenţiu Streza o samă de cuvinte frînte: „Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem”. Căci, concluzionează Înaltul prelat, marile puteri hotărăsc pentru popoarele mici. Bravos!
Amuzantă izbucnire solitară! Care nu face din aceste cuvinte blegite, de renunţare la mîndrie naţională, suveranitate şi congruenţe de la egal la egal, un stindard. Chiar dacă de la Sîmbăta lui Lazăr, la fericirea speranţei Învierii e nevoie de cuvinte-pansament. Blînde, ca Lumina care îngăduie intimitatea unei zvîcniri.