Timp pentru Dumnezeu

„În rugăciune, ceea ce contează nu este să gândeşti mult, ci să iubeşti mult.” (Sf. Tereza de Avila)

Mi-a fost dat, providenţial, să descopăr o importantă lucrare a unui preot francez, Jacques Philippe, un fin teolog, înzestrat şi cu un foarte necesar simţ al realităţii. Intitulată Timp pentru Dumnezeu, lucrarea apărută la Editura „Viaţa Creştină”, este un foarte preţios ajutor pentru toţi cei care se află în căutarea unei autentice vieţi de rugăciune. Este o carte care se adresează nu doar celor ce se află la începutul drumului în viaţa de rugăciune, ci şi celor mai avansaţi, pentru că mereu este nevoie de o revenire la principiile fundamentale. Asupra acestor principii fundamentale îşi concentrează atenţia părintele Jacques Philippe şi cred foarte folositoare o succintă prezentare a lor.

Rugăciunea, adică această aşezare înaintea lui Dumnezeu, în singurătate şi linişte, cu intenţia de a intra în comuniune de iubire cu El, nu este rezultatul unei tehnici, ci este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu. Sfânta Ioana de Chantal spunea foarte frumos că „cea mai bună metodă de rugăciune este să nu ai niciuna, căci rugăciunea nu se dobândeşte prin meşteşug, ci prin har”, prin urmare lucrul cel mai important pe care trebuie să-l împlinim este înţelegerea condiţiilor ce favorizează primirea acestui dar de la Dumnezeu. Aceste condiţii constau în anumite atitudini interioare şi dispoziţii ale sufletului. Prima dispoziţie este credinţa şi încrederea în Dumnezeu, adică această capacitate a celui ce crede de a se conduce, nu după impresii, prejudecăţi sau idei primite din exterior, ci exclusiv după cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate înşela. Cea de-a doua dispoziţie a sufletului este fidelitatea şi perseverenţa. „Ceea ce contează mai înainte de toate nu este ca rugăciunea să fie frumoasă şi reuşită, bogată în gânduri şi sentimente profunde, ci să fie perseverentă şi fidelă”. A treia dispoziţie sufletească necesară este umilinţa şi sărăcia inimii. Sfânta Tereza de Avila spunea că „întregul edificiu al rugăciunii are ca temelie umilinţa”, pentru că rugăciunea nu se construieşte pe capacităţile noastre umane, ci pe acţiunea harului divin, căci „Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pt 5,5).

Fiecărui credincios îi revine sarcina de a descoperi, sub călăuzirea Spiritului Sfânt, care sunt căile pe care Dumnezeu doreşte să-l conducă. Chiar dacă nu se pot prescrie reţete, se pot, totuşi, enunţa câteva principii călăuzitoare ale sufletului în ceea ce priveşte activitatea sa în timpul rugăciunii. Primul dintre ele este simplu, dar foarte important: „Ceea ce contează în rugăciune nu este atât ceea ce facem noi, ci ceea ce înfăptuieşte Dumnezeu în noi în timpul acesta”. Dacă rugăciunea noastră constă doar în a rămâne înaintea lui Dumnezeu, fără a face nimic, fără a ne gândi la nimic anume, într-o atitudine profundă a disponibilităţii inimii, de abandon încrezător, ei bine, nu avem nimic mai bun de făcut decât atât. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în taina fiinţei noastre, iată ce contează cel mai mult. Cel de-al doilea principiu este primatul iubirii faţă de toate celelalte lucruri. Principala noastră sarcină în rugăciune este de a iubi. Însă, în relaţia cu Dumnezeu, a iubi înseamnă mai presus de orice a te lăsa iubit. În acest demers, se cuvine a ne lăsa conduşi de cuvântului evanghelistului Ioan: „Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi” (1 In 4,10). Al treilea principiu fundamental care susţine viaţa de rugăciune a creştinului este conştientizarea faptului că noi Îl întâlnim pe Dumnezeu în umanitatea lui Isus. Dacă ne rugăm, este pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu. Pentru aceasta, avem un singur mijlocitor, Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Umanitatea lui Isus, adică umanitatea Fiului, este pentru noi mijlocirea, punctul de reper în drumul nostru, prin care ni s-a dat posibilitatea de a-L întâlni pe Dumnezeu şi de a ne uni cu El. Umanitatea lui Isus este acest sacrament primordial prin care Dumnezeu se face accesibil oamenilor. Sfântul Pavel spune foarte frumos că „întru El (Isus) locuieşte trupeşte toată deplinătatea dumnezeirii” (Col 4,9). Trebuie spus că există numeroase căi de a intra în legătură cu umanitatea lui Isus: contemplarea faptelor şi gesturilor Sale, meditarea lucrărilor şi cuvintelor Sale, a fiecărei întâmplări din viaţa Sa etc. Toate acestea ne vor ajuta în rugăciunea noastră, cu condiţia să nu fie o simplă curiozitate intelectuală, ci o căutare plină de iubire.

Găsesc foarte potrivit, ca încheiere, acest inspirat cuvânt al părintelui Jacques Philippe, ce se vrea a fi o invitaţie pentru toţi creştinii, dar, mai ales, pentru cei tineri: „Dacă i-ar cunoaşte mai bine pe maeştri spirituali creştini, mult mai puţini tineri ar simţi dorinţa de a pleca în căutarea unor guru indieni pentru a-şi astâmpăra setea de spiritualitate”.

Pr. Daniel AVRAM