Teodora Jurma- „Poezia ca predestinare”

 Poezia Teodorei Jurma se realizează ca expresie a unui ingenios exerciţiu de abolire a formelor poetice propuse şi creare a unor structuri lirice noi.

Nota dominantă a poemelor din volumul Fiul de la malul nopţii, apărut la Editura Fundaţiei Alfa, Cluj-Napoca, 2012, este aceea de disperare, care se concretizează în zbuciumul unui dezechilibru funciar. Structurat în trei cicluri, respectiv: Aerul era înghiţit de un fluier, Vise cu pereţi de marmură şi Adagio la un adio, volumul devine expresia lirică a ţipătului existenţialist, răscolitor, tragic, prin insolvabilitatea cuvîntului. O nestăvilită sete de viaţă ţîşneşte din poemele Teodorei Jurma, înăbuşită de sentimentul inutilităţii efortului existenţial, al unei realităţi ostile, al unei atmosfere terifiante, al căutării disperate a echilibrului. Strigătul disperat după iubirea ce se vrea trăită cu forţa unei senzualităţi telurice, sfîşiată de fibrele fiinţei, înăbuşită în arderea macilor, risipită în iedera timpului a eşuat: “tristeţea ta vede pădurea în flăcări/ nicio sfîşiere nu e străină de tine/ şi asta îmi bucură uneori sîngele/ alteori îl face să se evapore/ în timp ce un clovn îmi sapă în peretele inimii/ albia unui rîu/ pe aici se mai poate trece- ţi-am strigat/ cu o întîrziere de zece ani/ pe peretele celălalt creşte iedera/ şi caii se-mpuşcă-nu-i aşa? /(p. 32)

Titlul volumului: “Fiul de la malul nopţii”, identificat în poemul: “desenez noptiera şi vinul roşu clocotitor” e expresia intuiţiei unui destin pecetluit în matricea maternă, însemnat cu semnul căutării pînă la imposibila împlinire: “ pe spatele meu se găseşte o hartă/ îţi cauţi mama/ ea te aşteaptă cu o scrisoare în mînă:/ m-ai găsit. de acum caută-mă/ fiule de la malul nopţii” (p.46).

Din prezenţe ca noaptea, marea, piatra, timpul,investite cu semnul infinităţii, eul liric îşi ridică bariere în calea căutării de sine, în disperarea unui paradoxal refugiu în tocmai vîltoarea iubirii destructive: “singurul anotimp în care pot să respir eşti tu/ soarele se desface în felii mari/ ca o portocală/ aici pot picta chipul mamei fără să mă prefac/ aici nu mai trebuie să fug/ din calea unui uragan care îţi poartă numele”(p. 42). Totul se metamorfozează într-un şuvoi de iubire, fie în mişcare unduitoare, fie în joc încrîncenat de atingere şi refuz de vibraţie şi renunţare, de contopire în ţîşniri arzător de dureroase. Poezia devine strigătul incandescent al iubirii, ce topeşte bătaia timpului în eşarfa albă a visului născut din dorul de iubire, sublimat în lacrima versului: “ în locul chipului a apărut o vioară/ ea striga din interiorul viorii/ dar bărbatul care privea pe fereastră/ auzea numai cîntecul” (p.54).

Întins ca o coardă pe lemnul suferinţei, într-o teribilă încleştare din care se vrea învins, trupul vibrează într-un cîntec tragic prin neputinţa atingerii paroxistice, patimă stinsă în poezie: “tu m-ai legat la ochi cu o eşarfă de culoarea dragostei/ tu ştiai că torentul îmi va smulge hainele/ şi cărbunii aprinşi dintre noi/…/mirosul existenţei tale îmi acoperea nările/ mi le tortura”(p.59).

Crestată în curbura liniilor palmei, iubirea prinde realitate prin şi din substanţa căutării, în a cărei umbră se cuibăreşte şi unde se regăseşte ca într-o hartă prescrisă. Viaţa e o perpetuă iniţiere şi poeta trăieşte aceste împrejurări în unele dintre cele mai tensionate şi răscolitoare aspecte cu singura recompensă, aceea a ştiinţei sublimării în cuvînt. Etapele inţiatice sînt susţinute de actori marcanţi pe scena vieţii, precum bunicul, filon al inspiraţiei angelice, mama, preoteasă a oficierii întru cuvînt în peştera veşniciei, iubitul, dresor în jungla patimilor şi străinul, sacerdot oficiind tămîia misterului Marii treceri.

Ciclul Adagio la un adio e un mesaj de dincolo de viaţă, înfiorat de aceeaşi dorinţă, de aceeaşi patimă nesăţioasă, ce îmbracă forma algelor, a firului de iarbă ţîşnit prin podea, regăsit în focul dansului, în ochii picăturilor de rouă, în ţipătul marmorei, în plasa de păianjen a suferinţei, în ploile torenţiale, în Calea Lactee. E o perpetuă reîntoarcere la viaţa care poate fi un blestem şi o bucurie. De la viziuni tribale, la fulgerări astrale, fiorul iubirii atinge adîncimi şi înălţimi fascinante, surprinse în imagini de o emoţionantă originalitate.

Lumea poetei e însemnată cu cifrul suferinţei, sub care se regăsesc simboluri din cele mai oculte. Astfel, inima îşi va devoala bătăile prin “triunghiul decupat din cămaşă”, dansul desculţă prin ploaie absoabe energii stihiale, ochiul trăieşte iubirea în viziuni multicolore, patima sîngerează în petalele macilor, nesfîrşirea mării aşează la fund sarea înţelepciunii. Dezbrăcată de sine, poeta se regăseşte în trupurile palide ale mestecenilor, în amintirea zăpezii din picătura de apă, în cîntecul purificat al sirenelor.

Antonia BODEA