Teama Germaniei de istorie periclitează viitorul Europei

Europa are o problemă de hegemonie, aşa cum a devenit mai clar ca niciodată după “vizita de ridicare a moralului” a ministrului german de finanţe Wolfgang Schäuble, recent la Atena, comentează Mark Mazower, profesor de istorie la Universitatea Columbia.

Sub conducerea preşedintelui François Hollande, Franţa a fost lipsită de orice iniţiativă în ceea ce priveşte Uniunea Europeană. La rîndul său, Marea Britanie nu a contat niciodată mai puţin în Europa, din cauza angajamentului premierului David Cameron faţă de un eventual referendum pe tema apartenenţei ţării sale la UE.

Chiar şi în vremurile bune, Italia şi Spania nu au aceeaşi putere în UE ca vecinii din nord, iar în prezent sînt paralizate de criză. Situaţia este însă diferită în ceea ce priveşte Germania, dar nici germanii înşişi, nici altcineva nu par să se simtă confortabili cu această situaţie. Cu toate acestea, primatul Berlinului în Europa este o realitate faţă de care nu putem închide ochii. Provocarea este de a ne da seama cum putem face acest primat benefic pentru toată lumea, scrie Mazower.

Mai degrabă decît să vedem în Germania de azi un al Patrulea Reich ar trebui să vedem atitudinea Berlinului ca fiind influenţată de dorinţa de a evita modelul nazist cu orice preţ. Aşa cum au ilustrat-o clar comentariile lui Schäuble la Atena, concepţia actuală a Berlinului despre hegemonie vorbeşte despre prezentarea unui set de reguli şi despre insistarea, apoi, ca toată lumea să le respecte. Puterea discreţionară – esenţa conducerii lui Hitler – este, aşadar, păstrată la un nivel minim. O comunitate de norme va lega europenii împreună.

Pe de altă parte, nu este prima dată cînd continentul a fost condus de către o putere sau de un grup de puteri care şi-au stabilit ca misiune impunea de norme şi de reguli altora. După Primul Război Mondial, britanicii şi francezii au restaurat standardul aurului, au creat bănci centrale pentru a păstra politica monetară departe de mîinile politicienilor, au încurajat democraţiile constituţionale şi au promovat Liga Naţiunilor ca for internaţional.

La rîndul lor, americanii au făcut acelaşi lucru, cu puţin mai mult succes, după 1945, ajutînd democraţia să îşi revină în Europa de Vest.

În prezent însă, odată ce generozitatea americană a ajuns la o limită, va continua Berlinul să fie atît de îngrozit de memoria celui de-al Treilea Reich încît să renunţe la orice acţiune discreţionară? O asemenea atitudine ar fi fatală, crede Mazower, în condiţiile în care o hegemonie eficientă nu este doar despre reguli.

În plus, securitatea şi bunăstarea Germaniei, argumentează el, sînt mult mai legate de stabilitatea democraţiei europene decît erau SUA. Din acest motiv, felul în care Germania va alege să îşi definească rolul de leader va arăta dacă Berlinul va rămîne hăituit de demonii trecutului sau va reuşi să evalueze nevoile viitorului în propriii săi termeni.