Tăişurile xenofobiei

RADU VIDA

Principiile convieţuirii între neamurile aflătoare pe teritoriul Bătrînului Continent sînt vînturate ori de cîte ori se iveşte ocazia. La analiza „pe text”, ele, principiile, sînt impecabile. Doar realitatea joacă cîteodată feste şi, dînd curs consecinţelor cutremurelor interioare, scutură poleiala aurită de pe vorba frumoasă.

Habar n-am de ce se ascund după deget(e), dar pe întreg cuprinsul Europei se găsesc destule exemple de duşmănie faţă de tot ceea ce este străin. Fitilul urii a fost aprins de către cei năcăjiţi, atunci cînd au văzut că, oameni şi mai năcăjiţi decît ei, vin pe teritoriu, le iau slujbele, le ocupă locuinţele şi le ciupesc din venituri. Politicienii, în grobiana lor tendinţă manipulatoare, au pus paie pe foc. Să nu credeţi că nemţii, spre exemplu, se împacă cu polonezii şi cu atît mai puţin cu turcii. Şi nu e vorba despre obiceiuri culturale, de diferenţe de percepţie a realităţii sau de disciplină a muncii. Există o vorbă: toleranţa merge pînă la uşa cortului. Şi, credeţi-mă, neonaziştii sînt doar vîrful iceberg-ului. Există o delimitare clară între ceea ce este autohton şi „vinitură”. În Anglia, ca şi în Franţa, bunăoară, arabii, negrii, asiaticii şi-au făcut loc cu greu în structurile comunităţilor şi şi-au păstrat identitatea doar cînd au rămas grupaţi. Trăind în cartiere mizere şi acceptînd munci dispreţuite de băştinaşi. Fiind percepuţi tot ca „persoane de peste mări”, „oameni de categoria a doua”, „din colonii” etc. Asta e povestea celor mulţi, ziceam. Cei puţini s-au integrat rapid (integrare fiind, în acest caz,  eufemismul pentru asimilare).

Sigur că, în general, organismele Uniunii Europene veghează la respectarea drepturilor omului şi, în consecinţă, există diferite pîrghii care să contracareze xenofobia ca manifestare de masă. Numai că, la nivelul grupurilor mici, ura există, chiar dacă latent. Şi chiar dacă, la nivel macro, nu există tendinţe de manifestare făţişă împotriva străinilor. Guvernele, însă, luate individual, şi partidele politice sînt cele care strică atmosfera şi” instituţionalizează, prin incitare directă manifestările de ură faţă de persoane de altă naţionalitate sau faţă de alte popoare.

Am mai vorbit în editorialele noastre de Thornbjorn Jagland, secretarul general al Consiliului Europei. (Un personaj mai mult decît părtinitor în ceea ce priveşte politica pe plaiurile noastre mioritice.) Personajul se arată îngrijorat de măsurile de limitare a liberei circulaţii a forţei de muncă şi,ca orice politician, grăieşte. Pe degeaba, după cum vom vedea: „Unele cuvinte care sînt acum folosite mă îngrijorează, iar rolul meu este să spun că toţi cetăţenii europeni au acelaş drept să călătorească şi să caute de lucru, ceea ce trebuie să se aplice şi românilor şi bulgarilor, indiferent de  originea etnică…”. Şi undeva mai departe: „Mă îngrijorează aceste dorinţe de exploatare a problemelor, de exploatare politică, ceea ce duce la exprimări xenofobe şi chiar violenţe”. Cu toate acestea, nu se face nimic, aşa că viitorul românilor şi bulgarilor în Marea Britanie sau Germania, după 2014, este pecetluit. Şi nu-i vorba neapărat de „măsurile statului” împotriva unor presupuse afluxuri de imigranţi. E vorba de resuscitarea urii în rîndul maselor. Un lucru absolut de nedorit, pentru că, se ştie, xenofobia are cel puţin două tăişuri.

Tot felul de naţii au început să cumpere case, terenuri – agricole sau impregnate de bogăţii ale solului şi subsolului -, bunuri pe care le ţin, deocamdată, „sub lacăt”.  Va veni vremea, sînt sigur, cînd aceste bogăţii vor trebuisă „producă” în folosul lor. Nemţi, unguri, italieni, englezi va trebui să convieţuiască şi, chiar şi în aceste condiţii în care ei au şi noi nu, să elimine din relaţiile lor ura. Va fi greu, zic eu, din moment ce, acum, anumite ţări îi tratează pe cetăţenii, încă neveniţi pe teritoriul lor, cel mult ca sclavi.