Strategia silenţioasă a Mafiei

El Pais

În “Cosas de la Cosa Nostra”, cartea de memorii pe care Giovanni Falcone a dictat-o ziaristei Marcelle Padovani, judecătorul relatează un moment crucial în lupta împotriva Mafiei: declaraţia primului martor “pocăit”, Tommasso Busceta. “Nu uitaţi, conturile pe care le deschideţi acum cu Cosa Nostra se vor încheia doar cu moartea dv. Vreţi să continuaţi interogatoriul?”, l-a întrebat pe magistrat, înainte de a dezvălui dedesubturile mafiei italiene. Acum 20 de ani conturile s-au încheiat cu explozia unei bombe la trecerea maşinii lui Falcone în drumul spre Palermo, în care au murit judecătorul şi soţia sa Francesca Morvillo, şi gărzile de corp, Antonio Montinaro şi Vito Schifani.

 Difuzate de RAI în întreaga ţară, cuvintele pe care văduva agentului Schifani, Rosaria Costa, le-a pronunţat în faţa mulţimii aveau să schimbe pentru totdeauna istoria Italiei: “În numele tuturor celor care şi-au dat viaţa pentru stat, cer să se facă dreptate, acum. Vreau să le spun oamenilor mafiei, care sînt aici prezenţi, că nu sînt creştini. Şi pentru voi există însă iertare. O să vă iert, dar pentru asta trebuie să îngenuncheaţi şi să aveţi curajul să vă schimbaţi”. Rosario a rupt legea tăcerii, omertă, prin care mafia menţinea într-o tăcere de mormînt insula, arătînd că se poate vorbi răspicat şi fără teamă.

Următorul asasinat comis de “oamenii de onoare” ai mafiei a fost o victorie cu pierderi mari pentru organizaţie: asasinarea judecătorului Paolo Borsellino, la 19 iulie 1992, cu o maşină capcană, în timp ce îşi vizita mama. Mafia era condusă atunci de “Corleoni”, clanul cel mai sîngeros cunoscut vreodată de Cosa Nostra. Violenţa era atît de brutală şi de generalizată încît istoricul Alexander Stille relatează în lucrarea sa, “Excellent cadavers”, că pentru un poliţist, un judecător sau un politician a supravieţui era sinonim cu a colabora. Statul italian a lansat o ofensivă judiciară împotriva Mafiei, care s-a încheiat cu dărîmarea propriilor temelii şi a pus capăt unei clase politice care controlase ţara de la sfîrşitul războiului.

Arestarea în 1993 a lui Toto Riina, un cap mafiot sălbatic, care asasinase zeci de oameni cu mînă lui, a marcat un înainte şi un după. Următorul cap al mafiei a fost Bernardo Provenzano, arestat după ce a fost încolţit mulţi ani, în 2006 într-o operaţiune împotriva clanului Corleone. Provenzano a fost ultimul dintre marii capi care îşi controlau cu adevărat teritoriul, îi cunoştea pe politicieni şi pe preoţi, pe ţărani şi pe poliţişti. Această cunoaştere a terenului explică de ce a putut să stea ascuns şi să rămînă la conducere timp de 13 ani. Dar mai există un factor fundamental: strategia de “imersiune”. Ultimul dintre “corleoni” şi-a dat seama că, pentru a supravieţui şi a nu fi devorată de alte organizaţii criminale (Camorra sau Ndrangheta), Mafia trebuie să se scufunde şi să dispară, doar aparent, fără să piardă vizibilitatea politică şi socială.

Cadavrele aruncate în plină stradă, fotografiate de atîtea ori de Letizia Battaglia, au încetat să mai fie atît de frecvente şi multe mişcări civice au recuperat un teren important, precum “Addiopizzo”, împotriva şantajului. Statul a început să exproprieze terenurile mafiei şi să le dea cooperativelor iar mafioţii, deşi au continuat să rămînă puternici, şi-au pierdut impunitatea. “Oamenii de onoare nu sînt nici diabolici, nici schizofrenici. Nu şi-ar ucide mamele pentru un gram de heroină. Sunt oameni ca şi noi”, spunea Falcone, adăugînd, “dacă vrem să combatem eficient mafia, nu trebuie să o transformăm într-un monstru, să o vedem ca pe o caracatiţă sau un cancer. Trebuie să recunoaştem că sînt la fel ca noi”. Asasinatele lui Falcone şi Borselinno au marcat momentul maxim al puterii Mafia, dar şi al slăbiciunii sale: a fost momentul în care statul italian a înţeles cît de mult îi seamănă şi a început să lupte împotriva ei.