Statele “separatiste” – o provocare importantă pentru Europa

 În aceeaşi zi în care premierul britanic David Cameron a semnat un acord cu premierul scoţian, Alex Salmond, în privinţa condiţiilor de organizare a unui referendum pentru independenţa Scoţiei, un partid care militează pentru divizarea Belgiei a obţinut o victorie răsunătoare în alegerile locale din Flandra.

Între timp, în Spania, un partid aflat la putere la Barcelona, care favorizează o independenţă totală a Cataloniei, a cerut organizarea de alegeri generale. Partidul este nemulţumit că guvernul de la Madrid – deja confruntat cu o mulţime de alte probleme – nu va oferi Cataloniei dreptul de a-şi colecta şi cheltui propriile impozite.

Dacă partidul pro-independenţă va cîştiga alegerile generale catalane, acesta va face presiuni pentru măsuri care vor conduce în cele din urmă, fie la o independenţă catalană totală, fie la un conflict total cu guvernul de la Madrid.

Guvernul central din Spania urmăreşte o politică fermă împotriva tuturor separatismelor, indiferent unde ar apărea acestea, deoarece ar putea crea un precedent, care ar duce la descompunerea întregii ţări.

În Belgia, cel mai mare oraş al ţării, Anvers, va avea un nou primar în persoana lui Bart De Wever – liderul unui partid care favorizează instituirea, prin mijloace paşnice, a unei republici a Flandrei, divizînd astfel Regatul Belgiei. De Wever a obţinut aproape 38% din voturi în Anvers, în timp ce alt partid pro-independenţă, Vlaams Belang, a primit 10% din voturi.

Partidul lui De Wever, N-VA (Noua Alianţă Flamandă), a obţinut rezultate bune şi în alte părţi din Flandra, în special în est, însă nu la fel de mult ca în Anvers.

Actuala situaţie, ridică probleme foarte dificile pentru Uniunea Europeană, în condiţiile în care, dacă o zonă se separă de un stat membru al UE, această zonă va înceta să mai fie membru al blocului comunitar. Zona respectivă ar trebui să aplice din nou pentru a deveni stat membru al UE, ca şi cînd nu a fost niciodată membră a blocului comunitar.

În plus, un stat poate fi admis în UE doar în cazul în care toate statele membre sînt de acord. Astfel, cu cît Uniunea are mai mulţi membri, cu atît mai dificilă devine obţinerea unanimităţii. Cazul aderării Turciei la UE şi vetoul dat generalul de Gaulle aderării Marii Britanii la Piaţa Comună în anii “60 ilustrează bine această probleme.

În plus, unele ţări au o obiecţie înrădăcinată, de principiu, faţă de divizarea ţărilor existente, de multe ori deoarece nu doresc să creeze un precedent care ar putea încuraja secesiunea unor părţi ale ţărilor lor.

Spre exemplu, pe baza acestui principiu, un număr de state UE – Spania, România, Slovacia şi Grecia – au refuzat să recunoască secesiunea Kosovo de Serbia şi refuză să aibă relaţii cu noul stat Kosovo.

Să presupunem că Scoţia, Catalonia sau Flandra reuşesc să devină independente şi doresc să rămînă în UE. Ele vor trebui să aplice pentru a se realătura blocului european şi nu vor fi admise decît dacă Spania, România, Slovacia, Grecia sînt toate acord să renunţe la actualele lor obiecţii de principiu faţă de ideea secesiunii.

Între timp, ca şi cum lucrurile nu ar fi destul de complicate, miniştrii conservatori ai guvernului britanic au în vedere o renegociere a condiţiilor de aderare a Marii Britanie la UE şi apoi susţinerea unui referendum asupra rezultatului.

Această situaţie ridică o întrebare evidentă, odată ce Cameron a acceptat dreptul Scoţiei de a decide în privinţa suveranităţii sale: ce se va întîmpla dacă la referendum Scoţia va favoriza rămînerea în UE, iar restul Marii Britanii va vota împotrivă, sau viceversa?

Europa se confruntă în prezent cu o criză economică, care provoacă tensiuni în vecinătatea unor linii de separare de mult timp îngropate. Jocul plasării vinei este în plină desfăşurare.

Indiferent cît de greu ar fi de acceptat în Scoţia, Flandra sau Catalonia, ar putea fi mai înţelept ca aceste state să fie de acord cu ieşirea din criza economică mai întîi şi să lase pe mai tîrziu problemele legate de separare, şi/sau de retrasarea graniţelor naţionale.