Statele mici din centrul și sudul Europei, create în urma Conferinței de Pace din 1919

Primul Război Mondial, sau Marele Război, cum a fost el denumit în perioada interbelică, înainte ca omenirea să știe că avea să urmeze un altul, și mai distrugător, a constituit o premieră din multe puncte de vedere. A fost primul conflict armat în care s-au utilizat arme noi (tancul, avionul, gazul de luptă precum yperita etc.), dar și cel dintâi în care principiile după care se desfășuraseră războaiele de până atunci au fost încălcate (de exemplu, implicarea populației civile și mobilizările în masă). Bineînțeles, a fost primul conflict în care au pierit atât de mulți oameni (peste douăzeci de milioane), militari și civili, fie pe câmpul de luptă, fie din cauza urmărilor sale (molime, foamete, revolte etc.). A fost pentru prima oară când se poate spune că, într-adevăr, întreaga planetă a fost implicată în efortul de război, pe lângă Europa și America, fiind angrenați militar sau economic și alți actori statali sau unități din zonele coloniale (de la Japonia și Australia, la Africa de Sud și India).

Pe plan politic, Marele Război a fost momentul care a marcat sfârșitul imperiilor constituite pe continentul european (Imperiul Dualist, Imperiul Otoman, dar și Imperiul Țarist, chiar dacă revoluția bolșevică a eliminat efectiv din istorie dinastia Romanovilor). De asemenea, a reprezentat o iremediabilă pierdere în influență și relevanță a statelor europene și ridicarea pe scena internațională a unor noi centre de putere, giganți economici și militari, precum Japonia și mai ales SUA. În același timp, Tratatele de la Versailles au consfințit, cel puțin teoretic, triumful principiului auto-determinării naționale și, în consecință, apariția unor noi actori statali pe scena europeană (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia), precum și reconfigurarea altora.

Polonia

Statul polonez este reinstituit pe scena internațională ca urmare a Tratatului de la Versailles, după ce dispăruse ca entitate politică în urma celor trei împărțiri istorice ale teritoriului său între Prusia, Imperiul Habsburgic și Rusia Țaristă (1772, 1793 și 1795). Aflată la confluența intereselor geostrategice ale celor trei mari puteri, Polonia avea nevoie de sprijinul puterilor victorioase pentru a-și redobândi independența și suveranitatea.

Printre primele măsuri care au fost luate în favoarea statului polon a fost încorporarea Prusiei Occidentale (Pomerania) și a majorității provinciei Poznan în teritoriul său. A avut loc și crearea așa-numitului „Coridor polonez”, adică o fâșie de pământ lată de 30-100 km, prin care Polonia avea acces la Marea Baltică. Acest coridor despărțea Prusia Orientală de restul teritoriului german, motiv de nemulțumire pentru Germania pe întreaga perioadă interbelică, chiar dacă acesta aparținuse istoric Poloniei și era majoritar locuit de către etnici polonezi (mulți etnici germani, însă, au preferat repatrierea în Germania, refuzând cetățenia polonă). Coridorul despărțea și orașul liber Danzig (azi Gdansk), al cărui statut este stabilit prin articolele 100-108 ale Tratatului de la Versailles. Fostă capitală prusacă, orașul rămâne sub suveranitatea nou createi Ligi a Națiunilor (reprezentată printr-un comisar), în timp ce reprezentarea internațională este asigurată de către Polonia, cu care orașul întreține o uniune vamală. De asemenea, zona orașului Soldau din Prusia Orientală, împreună cu linia ferată Varșovia-Gdansk, a fost cedată Poloniei.

O altă sursă de tensiune între etnicii germani și cei polonezi a fost Silezia Superioară, zonă puternic industrializată. Starea conflictuală izbucnită în 1919, când 60% dintre alegători au votat în referendum apartenența la Germania, iar grupări radicale poloneze au refuzat acest rezultat, se încheie (din punct de vedere diplomatic, dar nu și real) în 20 octombrie 1921, când Comisia Ligii Națiunilor decide împărțirea acestui teritoriu în defavoarea Germaniei, estul provinciei revenind Poloniei. De altfel, în urma retrasării granițelor, milioane de etnici germani au rămas în interiorul noului stat polon.

Polonia primește și teritorii care aparținuseră Austro-Ungariei, precum Galiția, și unele zone mai puțin importante de la Rusia. Deși Polonia pare întărită în urma acestui tratat, fatalitatea geografică de a fi plasată între cele două forțe politice și militare, Germania revanșardă și URSS, avea să ducă la o nouă împărțire odată cu dubla invazie pe care o va suferi în 1939. Istoricii au observat că aplicarea principiului „wilsonian” al autodeterminării popoarelor a fost aplicat diferențiat, întotdeauna în dauna germanilor, ceea ce a constituit un factor important în acumularea frustrărilor acestora și ascensiunea nazismului, iar prin aceasta, una dintre cauzele majore ale declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.

Cehoslovacia

Noul stat cehoslovac cuprindea regiuni istorice angrenate timp de secole în lumea germanică și maghiară, precum Boemia, Moravia, Slovacia. A primit și zona Hulczyn din Silezia Superioară, dar și Rutenia (azi, regiunea Transcarpatică din Ucraina). Teritoriul statului a fost stabilit prin partea a doua a tratatului de la Trianon (articolele 27-35) care, în cadrul conferinței de pace, privea retrasarea frontierelor Ungariei cu vecinii săi.

Același principiu al dreptului popoarelor la autodeterminare, aplicat fără rigoare, a integrat Cehoslovaciei trei milioane de germani, un milion de unguri, jumătate de milion de polonezi, aproape o tremie din populație fiind etnic diferită atât de cehi, cât și de slovaci (dintr-un total de 15 milioane). Această situație a conferit în 1938 pretextul Germaniei hitleriste de a anexa regiunea Sudetă, locuită în majoritate de etnici germani, dovedind încă o dată fragilitatea măsurilor luate prin tratatele de pace de la Versailles, incapabile de a garanta pacea. În plus, slovacii erau nemulțumiți cu un statut secundar într-un stat dominat de cehi, fapt care a dus la scindările din 1939 și apoi din 1992.

Iugoslavia

Tot prin tratatul de la Trianon, nordul Croației (Croația-Slavonia), Voivodina și treimea de vest a Banatului revin noului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, devenit ulterior Iugoslavia (1929), prin unirea Regatului Serbiei cu Regatul Muntenegrului și cu Statul slovenilor, croaților și sârbilor. Noua entitate politică a dobândit teritorii supuse anterior Ungariei, dar și zone care aparținuseră Bulgariei.

Noul stat împlinea aspirațiile slavilor de sud, dar satisfăcea și interesele echilibrului geopolitic, conform căruia nu trebuia ca una dintre marile puteri să capete influență în Balcani. Odată cu dezmembrarea Imperiului Otoman și a celui Dualist, în această zonă tulbure a Europei au rămas state mai mici, care nu puteau stăvili eventuale ofensive majore (împotriva revizionismului maghiar, de exemplu, Iugoslavia, România și Cehoslovacia au și încheiat așa-numita „Mică Antantă”). S-a dovedit în scurt timp, însă, că Balcanii erau vizați și de către alte puteri cu tentații colonialiste, precum Italia, care după ce a obținut Trieste, a început să emită pretenții și asupra Coastei Dalmatice.

Henry Kissinger observa că statul Iugoslav era întemeiat pe o serie de contradicții istorice greu, dacă nu imposibil de remediat. Astfel, în crearea lui s-au ignorat liniile de demarcație a Imperiului Roman de Apus de Cel de Răsărit, a religiei catolice de cea ortodoxă, a alfabetului latin de cel chirilic, linii care despărțeau Croația și Serbia, entități care nu aparținuseră niciodată aceleiași unități politice. Efectele au fost vizibile în războiul civil atroce declanșat după 1941 și reaprins în 1991.

Încă din momentul semnării tratatelor, cei mai lucizi dintre participanți și-au dat seama de lacunele și chiar de riscurile principiilor pe baza cărora fuseseră concepute. Lloyd George, unul dintre principalii actori ai Conferinței observa că aplicarea defectuoasă, și pe alocuri chiar vehement părtinitoare a principiului autodeterminării naționale, crea premisele unui nou conflict atâta timp, cât statul german era înconjurat de state mici, mai multe dintre ele populate de oameni „care până acum nu au reușit niciodată să aleagă singuri un guvern stabil, dar fiecare dintre ele conținând mase largi de germani care insistă să obțină unirea cu țara unde s-au născut” (Kissinger, 2007:208). Kissinger afirmă chiar că starea de fapt, instituită prin tratatele de la Versailles, a făcut inevitabilă declanșarea unei noi conflagrații, deoarece deruta pe care a produs-o a fost una de tip structural, nereușind să garanteze pacea pe o perioadă mai lungă, așa cum se reușise prin Congresul de la Viena, în urma războaielor napoleoniene. Termenii păcii erau prea împovărători pentru conciliere, dar insuficient de severi pentru o subjugare permanentă (ibidem, p. 209). Dispariția unor vecini puternici ai Germaniei (Austro-Ungaria, Rusia) și înlocuirea lor cu state mai slabe, au deschis și chiar au alimentat tendințele revizioniste ale Germaniei, aceste state mici, nou create, fiind primele victime ale mașinii de război naziste.

Dr. Gelu Teampău, Direcția Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea Babeș-Bolyai

Bibliografie:

*** Cronica ilustrată a omenirii, vol. 11, Primul Război Mondial și urmările lui 1914-1933, trad. Graal Soft, Editura Litera, București, 2012.

Christopher Clarck, Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914, trad. Tripon Cristina Mihaela prin Lingua Connection, Editura Rao, București, 2013.

Henry Kissinger, Diplomația, ed. a II-a, trad. Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu, Editura All, București, 2007.

Mircea N. Popa, Primul Război Mondial 1914-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Raymond Recouly, Histoire de la Grande Guerre. 1914-1918, 6e édition, Les Édiitons de France, Paris, 1934.

Sursa fotografiilor:

https://ro.wikipedia.org/

Articole din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *