Spune tu, Clotilde!

 RADU VIDA

Armand Clotilde. Are un… anume pitoresc. Nu pentru că nu vorbeşte despre rîntaş, ci pentru că face ari’metică de partid. Permutînd combinaţiile. Aranjîndu-le. Şi croşetînd manipulare subţire. A la Vichy.

Să vedem:

Propune 300 de parlamentari. Ideea nu-i originală, dar ţine. La tăvălit masele. Auziţi! Să lucreze aleşii 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămînă, din cele 7, cîte crede Clotilde că sînt. Păi, fată dragă, nu munceşte românul de rînd atîtea amar de ore. Cum ai făcut? Ai numărat pe degetele de la mîinile tale de inginer şi manager, sau te-a ajutat bărbatul de la academie cu matematică superioară? Zău că mi-ar place să ştiu, cum se aplică regula asta simplă la viaţa politică complicată din România? 100 la  Senat şi 200 de Cameră! Fix? 2 senatori şi 4 deputaţi pentru fiecare judeţ, Bucureşti şi Diasporă. A mai fost unul de a vîndut castraveţi la grădinar şi a rămas fără şuviţă. E drept că 10 ani a călărit peste poporul care, nu-i aşa, a fost de acord cu numărul fatidic: 300. În cap. Şi nici unul în picioare. La referendum, vreau să zic.

Acu’,  nu ştim exact de ce face franţuzoaica referire la sistemul american. Zice, şi aparent are dreptate, că există 353 de congresmeni la 300 milioane de locuitori. Pe cînd la doar 20 de milioane de la noi, se numără 588 de vlăstare parlamentare. Şi x păstrat plus y pătrat e egal cu zero. Aşa, la mişto, şi în ciuda loazei care, scos la tablă, se dă de ceasul morţii pentru că n-a învăţat buchea. E uşor de aruncat cifre pe piaţă.  Sistemul american al puterii nu se reduce la numărul oamenilor din Congres. Asta pentru că o altă armată, bine implementată birocratic în conducerea comunităţilor (începînd cu districtele şi terminînd cu guvernatorii) asigură buna funcţionare a unei societăţi obişnuite cu viaţa federală. Dacă noi am luat modelul francez (care nu zic că e cel mai bun, dar, să recunoaştem!, există), se cheamă că (ni) se trage de undeva, nu? Nici dinastia şvabilor de electori, regi şi împăraţi de Hohenzollern n-a reuşit să schimbe, vrerea Napoleonului. Şi-atunci? De ce aruncă fata noastră priviri galeşe spre un sistem care e dincolo de gîrla Atlanticului, dacă n-o luăm prin Pacific? Numai pentru că nu ni se vîjeşte prin… potrivire?

Ei, bine! Nu ni se potriveşte nici jaful celor din Parlament, nici cel de la consiliile judeţene, nici din cel mai amărît sat, ce ţine de o comună, aşa, să fie loc de-ntors! Şi nu ne tihneşte nici jaful indirect şi occidental al francezilor, nemţilor sau americanilor, deopotrivă. Dar…

Draga noastră Clotilde se leagă şi de ordonanţele de urgenţă.  La numărătoarea de-a valma i-au ieşit 1548, adică 145 de ONG-uri pe an. E mult? E puţin? Chiar nu ştiu. Pentru că acolo, în… sînul (ca să nu zic ţîţa) puterii lucrurile se petrec altfel decît la Institutul Tehnologic din Massachussetts. Un… MIT, ca urgenţele unei Românii, aflate de vreo 60 de ani în degringoladă, mereu arzînd etape şi mereu fiind în urma altora, sînt mult mai multe decît cifra avansată de Clotilde. Şi  în Franţa există urgenţe. Cîte? Atîtea. Cîte se ivesc. Şi pe care trebuie să le rezolve guvernul. Deci?

Să revenim:

Parlamentul este emanaţia acestui popor. Şi, credeţi-mă, se va schimba, cînd se va schimba şi poporul. Pînă atunci, totul e joc de scenă, pentru derutarea adversarului. Iar guvernul… Dacă ne referim la celelalte guverne trebuie spus că nu prea le aveau cu economia de… paiaţă, democraţia participativă şi alte asemenea. Iar cel actual? Ăştia le ştiu prea bine! Sînt de la Bruxelles, nu? Că nu seamănă întotdeauna la culoare cu executivul şi legislativul american? Nimic rău în asta, Clotilde! Priveşte la nemţi defetişti: sînt îngroziţi de modul agresiv al  amestecului american în treburile interne ale UE şi protestează. Iar Franţa şi statele est europene, prin reprezentanţii lor de la putere, trădează interesele Continentului în favoarea americanilor.

Treabă e asta, Clotilde?