Spovedania -Taina neîncetatei înnoiri

Mărturisiți-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui (Ps 135, 1).

Dintre toate cele șapte Taine ale Bisericii, Spovedania este lucrarea cea mai des folosită. Ea este taina adâncului de smerenie, taina sincerității noastre și taina adâncului iertării lui Hristos. Ea devine taina neîncetatei înnoiri, prin harul Duhului Sfânt, întărind legătura noastră de comuniune și de iubire cu Dumnezeu.

Recunoașterea sinceră, firească, a păcătoșeniei noastre în fața nesfârșitei bunătăți și desăvârșiri a lui Dumnezeu face mereu posibilă participarea la viața Lui. Cel  atotputernic și atotmilostiv curăță întinarea păcatului, vindecă rănile, umplând cu lumină și iubire vidurile sufletului. Omul, ființă slabă, înclinată spre păcat și nestatornică, doar în prezența Lui nu păcătuiește. Precum fierul în flăcările focului este ferit de corodare, curățit și umplut de lumină, omul cel zămislit și născut în păcat se curăță, se luminează și se aprinde doar prin focul harului lui Hristos.

Hristos îl spală pe om prin Botez, îl îmbracă în haină luminoasă, îl pecetluiește cu puterea Duhului Sfânt. Și totuși omul păcătuiește din nou, cu toate că omul nu vrea să fie lipsit de prezența Lui cea bună, dar slăbiciunea firii, în care păcatul este viu, nu-i dă pacea și siguranța vieții în Dumnezeu.

Ce poate face, atunci, omul? Nu se poate lipsi de lumina, cunoașterea și înțelegerea cuvântului Domnului, nici de dulceața harului Său. Când încetează rugăciunea sau altă  lucrare duhovnicească, în priveliștea ochilor minții omului, revine lumea cu deșertăciunile ei. Pentru că mintea  noastră uită adesea de Dumnezeu, trebuie mereu să ne trezim, să ne  întoarcem la Hristos,  care primește această întoarcere și se bucură de ea. De mii de ori, căzând în uitare și păcat, de mii de ori să ne întoarcem! Domnul cel  bun și milos ne primește – chiar El a poruncit-o – să punem început bun al vieții fără păcat, în care să trăim în El, iar El să trăiască în noi (Galateni 2, 20).

Spovedania ne-a fost dată ca împreună convorbire și conlucrare cu Dumnezeu. Fără harul Său, nu putem face o adevărată spovedanie. Omul îi spovedește păcatele și lipsurile lui, iar El îi descoperă puterea și lucrarea harului. Spovedanie facem personal în rugăciune, cu cuvintele noastre, dar și cu rugăciunile Bisericii, dar o facem și în fața martorului Său, preotul-duhovnic.

Fiecărei slăbiciuni, Dumnezeu îi aduce opusul, puterea și strălucirea virtuților Lui. Păcatele sunt multe, de ordinul zecilor și sutelor, dar întotdeauna în spovedanie orientarea o oferă cele zece porunci și cele nouă porunci bisericești, care armonizează, viața noastră cu Dumnezeu, cu aproapele și cu sinele. Învățăm poruncile restrictive, ce nu trebuie să facem, dar și pe cele afirmative, ce trebuie să facem, adăugând Poruncilor Cele nouă Fericiri, Faptele milei trupești și sufletești.

Duhovnicul din Pelerinul rus spune că în trei patimi sunt cuprinse  toate păcatele care macină și desfigurează sufletul omului, frumosul chip al lui Dumnezeu. Așadar pe acestea mereu le mărturisim:

1. Nu-L iubesc din tot sufletul, din toată inima, din tot gândul și cu toată tăria. Dacă omul l-ar iubi pe Domnul, ar fi rug de rugăciune, care topește munții păcatului și luminează lumea cu lumina cunoștinței; ar fi un imn de iubire aprinsă, un psalm de laudă și mulțumire; o neîncetată doxologie, un izvor de recunoștință.
2. Nu-l iubesc nici pe aproapele (fratele) meu, ca pe mine însumi. Dacă omul și-ar iubi semenul, i-ar ierta greșelile, s-ar ruga pentru mântuirea lui, pentru buna lui sporire și propășire întru toate. Câți oameni, frați ai noștri, nu sunt în orașul nostru, în țara noastră, în lumea toată, pentru care nu ne-am rugat niciodată și nu am făcut nimic pentru binele și mântuirea lor.
3. Sunt plin de mândrie și slavă deșartă. Astfel, omul păcătuiește prin orgoliu, mânie, ură, răzbunare, dispreț, rivalitate, competiție, concurență, slava deșartă (dependența de părerea oamenilor), iubirea de sine, încântare de sine, laudă de sine, mila de sine, cruțarea de sine, minciună, lăcomie de cele trecătoare, hrănind eul și egoul nostru și făcând din el izvorul suferințelor noastre.

Cat de des ne vom spovedi? Cât putem de des. Zilnic, zicea Sfântul Ioan Gură de Aur, săptămânal o fac cei mai râvnitori, lunar cei obișnuiți, dar nu mai rar de patruzeci de zile, zicea părintele Cleopa. Lucrarea Sfintei Spovedanii este întărită de harul Sfintei Împărtășanii, prin care Hristos cel înviat ni Se dăruiește umplând ființa noastră de darurile Sale dumnezeiești.

Pentru a păstra o legătura permanentă cu Mântuitorul Iisus Hristos, ne-a fost dată rugăciunea neîncetată (I Tes. 5,17), condiționată de împlinirea poruncilor, iubirea și iertarea aproapelui. Pentru o neîncetată înnoire a ființei noastre ne-a fost dată spovedania cât mai deasă, făcută în fața lui Dumnezeu, prin rugăciunile zilnice amintite și în fața duhovnicului la vremea cuvenită. Ea face posibilă lucrarea harului și ajută inima omului să se statornicească în Hristos.

Prin rugăciune, milostenie, studiu, meditație, mărturisire, împărtășire, omul sporește în cunoaștere și lucrarea lui Hristos. Puterea harului transformă omul, iar căința adâncă ridică sufletul din adâncul iadului.

Arhim. dr. Andrei COROIAN