Spaţiu de lumină

Pentru prima oară în Transilvania, Emil Ciubotaru a poposit de pe plaiuri moldoveneşti direct în Foaierul Casei Universitarilor din Cluj-Napoca. Obişnuit mai mult cu “luminile sudului”, întregul spaţiu pictural de aici a fost luminat de peisajele acestui artist plastic, convieţuind armonios între ele. Fiecare lucrare, aşezată pe şevaletul propriu a făcut numerosul public iubitor de frumos să se oprească îndelung în faţa picturilor.

Imensitate? Cântec? Clipă?

Aceste coordonate se află în fiecare din lucrările artistului. Peisajul “bine temperat” sugerează spaţii ce nu admit îngrădiri, chiar dacă ramele (somptuoase în felul lor şi care converg spre unitate a ideii estetice promovate) opresc privirea la un moment dat. Dar îngăduie gândului să zburde mai departe, tot mai departe…

Marea e un subiect predilect, iar valurile cântă în gama sirenelor, stârnind în imaginaţie când tălăzuiri de întinderi odihnitoare, cânt zbucium de furtună imprevizibilă. În fine, mai fiecare lucrare are darul de a supune atenţiei acea clipă în care penelul a fost prezent la imortalizarea subiectului propus/ ales. Emil Ciubotaru face în aşa fel încât să ia de mână pe oricine se opreşte în faţa şevaletelor sale şi să-i eternizeze clipa. Nu e vorba de acea idee a romanticilor secolelor trecute. Ci o nevoie ancestrală de a supune Timpul şi a-i struni scurgerea. E un orgoliu spectacular care răzbate din aproape toate pânzele expuse în Foaier.

Lumina, însă, este meşteşugit sintetizată din tonuri de alb şi albastru, iar roşul solar vine să potenţeze trăirile interne ale artistului. Cât despre verde şi galben… impresia duce spre acele candele care, toamna sau vara, fac ca respiraţia să capete cadenţe de reverie şi extaz.

“Natură vie” aş fi intitulat aceste ipostaze ale frumosului, dăruite publicului de Emil Ciubotaru. Asta pentru că e mult suflet în spatele “naturilor moarte”. Fie că e vorba de un buchet de flori şi o cană cu cafea sau pur şi simplu flori de câmp, fie că penelul “fuge” de la un portic spre înălţimi de munte înzăpezit sau depărtări marine şi corăbiile lor, totul respiră tinereţe, vigoare. Nimic ostil, nimic rigid. Colţurile existenţei sunt în aşa fel rotunjite, încât privitorul se poate conecta imediat la temperatura afectivă a “colţului de rai” propus.

Şi, imediat acceptat, zic eu.

T. RADULIAN