Smerenia, „veșmântul lui Dumnezeu”

Discursul asupra smereniei pare neatractiv în ziua de astăzi. Chiar teologii vieții spirituale, deși sunt convinși de locul primordial al smereniei, au întâmpinat dificultăți în a-i găsi locul precis într-o scară a virtuților. Cu totul alta este situația celor care au o cunoaștere experimentală a smereniei.

O Maică a pustiului, cu numele de Teodora, afirmă fără ocolișuri: „Nici asceza, nici privegherea, nicio altă faptă nu ne poate mântui, ci doar smerenia sinceră”. Tot așa și Isac Sirul: „Chiar și fără fapte, smerenia obține iertarea (…), însă fără ea, faptele sunt zadarnice. Ceea ce înseamnă sarea pentru hrană, aceasta este smerenia pentru virtuți, căci fără de ea toate lucrările noastre sunt zadarnice, toate virtuțile și toată asceza”. Sfântul Vasile, care folosește un vocabular împrumutat din filosofie, o numește panáretos, „cea preavirtuoasă”, o virtute ce ar putea fi numită atotcuprinzătoare, deoarece ea le conține pe toate celelalte. Nu vom vorbi însă despre smerenie ca virtute, ci mai degrabă despre o stare interioară de smerenie, adică despre o atitudine sufletească de înjosire sau, în sensul cuvântului latin humilitas, humus, despre o stare în care ne găsim cu adevărat alungiți pe pământ.

Atunci când este vorba de smerenia lui Isus, nu trebuie să o înțelegem ca pe o anumită calitate căreia Isus ar fi dorit să ne fie un model, ci, dimpotrivă, este vorba despre întregul drum al mântuirii pe care El l-a parcurs și a cărui primă etapă a constat în acea pogorâre inevitabilă în trup. „Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare și ale altuia. Gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos Isus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Fil 2, 4-10). Este un drum pe care tot creștinul este chemat să pășească. Drumul lui Hristos a fost unul al luptei cu Stăpânul întunericului, încă de la primele ispitiri din pustiu și până la punctul lor culminant în grădina Ghetsimani, în patimă și cruce. Pentru ucenicii Săi, de asemenea, acest parcurs va fi marcat de ispită, ispita inevitabilă, singura cale spre mântuire. Acesta este și înțelesul adânc al maximelor lui Antonie. Se spune că Sfântul Antonie, ieșind într-o zi din mănăstire, a văzut toate ispitele diavolului aruncate deasupra pământului sub forma unei mreje uriașe. Atunci a scos un strigăt de spaimă, spunând: „O, Doamne, oare cine va putea să ne scape din toate acestea?”. Dar o voce din cer îi răspunse: „Smerenia”.

În grădina Ghetsimani, Isus ne-a arătat ce se întâmplă în focul ispitei, printr-o scurtă frază care să le fie de folos apostolilor Săi, spunând: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci spiritul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Mt 26, 41). Două puteri contrare se înfruntă și își dispută inima: trupul neputincios și slab și spiritul osârduitor, însă constrâns de neputințele trupului. În mijlocul ispitei, mult mai mult decât în oricare alte situații, credinciosul măcinat de slăbiciunile trupești resimte absoluta necesitate a ajutorului lui Dumnezeu și strigă după ajutor. Și acolo, în interiorul crizei, se va naște adevărata smerenie ca un dar al Spiritului, singura care va ajuta ca ispita să poată fi trecută cu minimul de riscuri. Spunea un anahoret: „Prefer o cădere suportată cu smerenie, unei victorii obținută cu orgoliu”. Iar Sfântul Bernard va exprima aceeași idee, spunând că: „Dumnezeu preferă un păcătos pocăit unei fecioare orgolioase”.

Mai mult decât o virtute, smerenia este o stare sufletească, constând într-o inimă cu adevărat „înfrântă” sau „smerită”, literal „frântă în bucăți”. Pentru a învăța smerenia, este necesar să acceptăm planul lui Dumnezeu, să nu fugim din fața umilirilor la care ne supune ispita. Aceste umiliri pe care ni le trimite Domnul nu trebuie acceptate dintr-un anumit masochism, ci fiindcă știm că în ele găsim izvorul secret al singurei vieți adevărate, deoarece prin ele inima de piatră va fi înfrântă și se va arăta inima de carne, care a fost ascunsă, vremelnic, în spatele numeroaselor protecții inconștiente.

Departe de a fi pedepse, ispitele și încercările sunt unicul mijloc de care Dumnezeu dispune pentru a putea să ne răsplătească într-o zi. Și nu numai ispita îl educă pe om la smerenie, ci chiar și păcatul însuși, permis de Dumnezeu, se poate transforma într-un mijloc și poate deveni o cale de mântuire. E destul să ne amintim de regele David, căruia tradiția spirituală i-a împrumutat imaginea de „inimă înfrântă și smerită”, din binecunoscutul Psalm 50. David căzuse în păcat, însă păcatul său devine pentru el o felix culpa – „o vină fericită”, care îl pune pe drumul mântuirii.

Chiar și după ce a căzut în păcat, dacă păcătosul ar ști să fie atent la harul care lucrează fără încetare în el, mai adânc decât păcatul, șansa sa ar fi aceea de a găsi poarta cea strâmtă și joasă care singură deschide Împărăția. „Nu trebuie niciodată să deznădăjduim că nu suntem așa cum ar trebui să fim – ne sfătuiește Sfântul Petru Damaschinul. Bineînțeles, păcatul tău este un lucru rău, însă dacă tu spui: «Păcatul înseamnă pieirea mea, însă, și mai mult, el îmi aduce milostivirea Lui Dumnezeu», atunci tu te pocăiești și El primește pocăința ta, ca și pe cea a fiului risipitor”. Ispita cea mai perfidă ar putea să nu fie aceea care a precedat păcatul, ci mai degrabă aceea care a venit mai apoi: ispita deznădejdii, dinaintea căreia smerenia, odată dobândită, ne va permite să scăpăm. Sentimentul care stăpânește în sufletul celui smerit este o încredere nezdruncinată în milostivirea dumnezeiască, din care a întrezărit câteva licăriri de-a lungul căderilor sale.

Smerenia care se naște în urma ispitirilor și a căderilor nu se reduce la o stimă sau la un dispreț pe care omul le-ar putea avea despre sine însuși. Ea este de o cu totul altă natură, transcende domeniul calităților și virtuților și se identifică cu ființa cea nou-născută din harul botezului ce rodește din belșug. Iar dacă am dori cu tot dinadinsul să o considerăm ca pe o virtute, smerenia ar fi o virtute atotcuprinzătoare, din care derivă toate celelalte virtuți; ea zdrobește inima de piatră și o învie într-o inimă de carne. Isac Sirul ne spune că „smerenia este veșmântul lui Dumnezeu”. Omul care a trecut prin experiența descrisă mai sus, se va considera de acum înainte slab și păcătos, însă el va înceta să-și mai privească propria slăbiciune și va contempla numai milostivirea lui Dumnezeu.

V.G.