Singur cu singurul Dumnezeu

În Vechiul Testament, Dumnezeu spune despre Sine că este „gelos”, sau „zelos” în alte traduceri (Ieș 20, 15; Deut 4, 24). Domnul pretinde, deci, o relație exclusivă. Trădările în materie de credință sunt inacceptabile. Nici măcar nu se poate pune problema unor „dumnezei străini”. În adânc, în spatele acestei relații în care devierile sunt intolerabile, se ascunde taina persoanei.

Iubirea lui Dumnezeu pentru om este o iubire personală, la fel cum este și răspunsul pe care această dragoste îl cheamă. Orice deviere reprezintă de fapt o pornire către obiectualizare și afectează caracterul profund personal al relației cu Dumnezeu. De aici numeroasele locuri în care închinarea la idoli este echivalată cu adulterul. Iar idolii, până la urmă, în înțelegerea părinților Bisericii, pot să fie de fapt orice patimă care te controlează.

Dar mai e ceva. Putem vorbi de anumite exigențe în relațiile cu oamenii. Avva Alonios din Patericul egiptean a lăsat posterității un gând născut din experiența sa: „Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu și Dumnezeu suntem pe lume, nu-și va găsi liniștea”. Iar bătrânul Alonios nu este unicul mistic care poartă gândul acesta al solitudinii în fața Domnului. El apare, peste timp, în înțelepciunea hasidică. Iată un schimb de replici pe care îl publică Martin Buber: „Întrebare: De ce este scris: «În ziua în care Dumnezeu a făcut un om pe pământ» și nu «În ziua în care Dumnezeu a făcut om pe pământ». Răspuns: Îi vei sluji Făcătorului ca și când nu ar fi decât un singur om în lume; doar tu însuți”.

În alt loc, în aceeași culegere de istorisiri hasidice a lui Buber, un tzadik (drept) echivalează fără echivoc slujirea lui Dumnezeu cu rugăciunea. Avem, deci, două afirmații relativ similare, născute în culturi mistice diferite. Ambele vorbesc despre necesitatea de a te așeza singur, în fața Domnului, la rugăciune. Mântuitorul Însuși recomandase un anumit tip de izolare pentru rugăciune: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Mt 6, 6).

Cea mai facilă și mai nedreaptă interpretare a tuturor acestor texte sugerează un refuz al lumii și al comuniunii cu ceilalți, pentru Dumnezeu, în direcția gnosticismului dualist care parazitează creștinismul pe tot parcursul istoriei sale. Spre deosebire de acesta, Biserica propune o înțelegere unitară a lumii, în care disprețul materiei sau al unui alt element al creației se răsfrânge asupra Ziditorului Însuși.

Este greu să-i suspectezi pe părinții pustiei de asemenea excese. Trebuie, deci, să fie altceva la mijloc. Monahul catolic Lucien Regnault vede în cuvântul avvei Alonios o afirmație teocentristă. Atunci când numai eu și Dumnezeu suntem pe lume, totul în afara relației cu El își pierde importanța. Se produce o mutare de accent, de pe propria persoană pe Dumnezeu, un act fundamental de smerenie, care ordonează întregul sistem de relații.

A-I „sluji Făcătorului ca și când nu ar fi decât un singur om în lume; doar tu însuți” este de fapt o formă de imitare a lui Dumnezeu, Cel care Se dăruiește integral fiecăruia în Euharistie și în rugăciune. Asumarea acestui teocentrism aduce cu sine liniștea, atât de prețuita isihie a asceților.

Pr. lect. univ. dr. Paul SILADI