Sinecură vs detenţie

Radu VIDA

În ubicuitatea manifestărilor ei, violenţa de orice fel are consecinţe devastatoare asupra semenilor. Suferă traume şi cei care au fost agresaţi, dar şi agresorii. De obicei, violenţa duce la detenţie. Şi, în aceste condiţii, sînt greu de depistat consecinţele ce decurg din privarea de libertate. S-au făcut cercetări, s-au emis ipoteze, au fost aplicate diferite metode pentru ca detenţia să dea rezultatele dorite.

Nu ne referim aici la acele forme de detenţie care umilesc personalitatea umană şi care oferă alte şi alte traume pentru cei care suportă privarea de libertate. Dar nu putem să nu observăm că, în lupta dintre „mîna forte” şi relaxarea detenţiei, cîştigă, tot mai mult, îngăduinţa exagerată.

Evident că omul, care trăieşte într-un ocean de posibilităţi, evoluează în diferite feluri. Iar pedeapsa pentru un furt sau violenţă domestică nu pot fi tratate la fel. Dar închisoarea are totuşi un numitor comun: izolarea celui care, într-un fel sau altul, a violentat legile societăţii şi a creat dezechilibre în dorita armonie socială.

La noi, puşcăriile de după ’89 şi-au asumat modele de detenţie din Vestul european. Şi, în consecinţă, privarea de libertate a deveni mai laxă. Totodată, s-a dat o mai mare înţelegere obiectivului de restabilire a armoniei interioare, în speranţa că educaţia şi activităţile creative pot da speranţe pentru recuperarea individului.

Complexitatea fenomenelor necesită, desigur, alte şi alte cercetări şi reflecţii aprofundate. În spaţiul restrîns pe care îl avem, ne vom referi doar la acele aspecte ale detenţiei care fac din acest calvar psihic cel puţin, un confort existenţial acceptat, deloc favorabil ideii de recuperare a persoanelor care, sub o formă sau alta, au greşit faţă de societate.

Puşcăria formează o microcomunitate în care se întîlnesc tot soiul de oameni. Şi, pentru ca această comunitate să funcţioneze, fiecare are în sarcină nişte obiective de îndeplinit. La ordin, cum ar veni. Sigur, ca şi în libertate, comportamentul exemplar este răsplătit.

Prezumţia de nevinovăţie, spre exemplu, începînd cu arestarea şi cercetarea, judecarea şi încarcerarea, creează împrejurarea în care suspecţii sînt mai puţin supravegheaţi. Din această cauză, spre exemplu, evadează din arestul preventiv o serie de indivizi care, spun poliţiştii, sînt deosebit de periculoşi.

Exclud din start metodele brutale, la limita subumanului, din fostele penitenciare. Şi nu pot fi de acord cu metodele folosite (Guantanamo) de tortură psihică şi fizică a deţinuţilor. Dar nici nu este permis să ai cazuri de relaxare totală şi încălcarea, pînă la urmă, a detenţiei.Deţinuţii cu anume statu social îşi permit să meargă la lucru „în civilie” (Mircea Băsescu), să scrie cărţi (Adrian Năstase), să umble brambura şi să organizeze viaţa de dinafara gratiilor (Gigi Becali), sau să petreacă în învoiri multiple, cu femei, mîncare şi băutură (Cristi Borcea). Spectacolul, televizat şi radiodifuzat, are consecinţe imprevizibile asupra mai multor categorii de semeni. Cauzează, în primul rînd, asupra populaţiei închisorilor. Apoi, asupra intenţionalităţii celor care îşi construiesc existenţa pe violentarea legilor. Şi, nu în ultimul rînd, chiar asupra celor care, închişi fiind, conduc, în mod legal, destine, îşi fac un titlu de mîndrie în a dirija viaţa celor liberi din închisori, dînd indicaţii, sfaturi, avînd păreri şi sfidînd însăşi ideea de executare a unei pedepse.

Fenomenul de sinecură instaurat în închisorile patriei nu sînt nici în favoarea exemplului pentru societate, nici pentru conştientizarea şi reeducarea celui care a greşit şi, cu atît mai puţin, pentru obţinerea rezilienţei sociale. Pentru că, în sistemul de regăsire a echilibrului, fiinţa nu are nevoie de acel „se poate şi aşa” pentru a se redefini.