Simeze clujene Din aproape nimic, orașul își recuperează povestea

Viața orașelor înregistrează schimbări aproape lunare, unele vizibile, altele nu. Clădirile dispar, funcțiunile se schimbă, parcelele își modifică limitele, traseele cunosc noi direcții, spațiile familiare fiind absorbite de o nouă ordine urbană. În locul lor rămân, cel mult, câteva urme, documente mai mult sau mai puțin complete, linii pe o hartă, amintiri nesigure. Cu toate acestea, orașul nu dispare niciodată. Continuă să existe în straturile sale succesive, în ceea ce a supraviețuit, în ceea ce poate fi reconstituit și, mai ales, în ceea ce privirea obișnuită nu mai recunoaște. De aici începe povestea expoziției Aproape nimic, semnată de Daniela Margareta Chiorean, deschisă în spațiile generoase ale Muzeului de Artă din Cluj, sub curatoriatul dr. Alexandra Sârbu. O expoziție interesantă și provocatoare deopotrivă, care propune mai mult decât o recuperarea unor fragmente de memorie urbană, referindu-mă la o schimbare de perspectivă asupra felului în care privim orașul. Aproape nimic nu înseamnă absență în sensul strict al cuvântului, ci un rest de existență, un potențial de reconstituire, o memorie care așteaptă să fie citită și descifrată.

Unul dintre aspectele remarcabile ale demersului Danielei Margareta Chiorean este pluralitatea formației și a preocupărilor sale. Arhitectura, cartografia, fotografia, istoria, topografia nu sunt simple domenii de expertiză așezate alături de practica artistică, ci instrumente complementare ale unei cercetări vizuale. Artista privește orașul cu rigoarea celui obișnuit să-i citească structura, dar și cu sensibilitatea celui care înțelege că o linie, o parcelă sau conturul unei construcții pot păstra o semnificație mult peste funcția lor tehnică. Dubla perspectivă conferă expoziției o identitate inedită. Documentarea urbanistică nu rămâne simplu suport pentru imagine, după cum imaginea nu se limitează la ilustrarea unor informații. Între cele două se deschide un spațiu de interpretare, în care datele concrete ale orașului devin materie artistică, în timp ce reprezentarea vizuală capătă valoarea unui instrument de cercetare și reflecție. Daniela Margareta Chiorean conturează un atlas vizual al memoriei urbane, de o actualitate frapantă. Și nu mă refer la un atlas al dispariției, ci la unul al recuperării. Încercare reușită de a conferi vizibilitate continuităților ascunse sub rupturi, de a reconstitui relații întrerupte, de a da culoare unor spații a căror istorie a fost acoperită de alte istorii. Orașul este privit nu ca o formă definitivă, ci ca un organism stratificat, supus schimbării, revin la ideea din primele rânduri, capabil să-și păstreze urmele trecutului. Ceea ce vedem astăzi nu reprezintă decât una dintre versiunile sale posibile.

Dintre direcțiile de cercetare reunite în expoziție-Urme, Supraviețuitorii, Glitch, Palimpsest, Clujul spațial și Clujul cadastral-, palimpsestul oferă, părere personală, cheia de lectură cea mai fertilă. Palimpsestul presupune existența unor straturi succesive, în care scrierea nouă nu anulează în întregime scrierea veche. Chiar și atunci când suprafața inițială este acoperită, ceva din configurația ei continuă să transpară. Aplicată orașului, această metaforă devine deosebit de expresivă. Construcțiile, parcelările, traseele și delimitările se succed, se suprapun, se transformă, fără ca trecutul să fie eliminat definitiv.

Intervențiile vizuale ale Danielei Margareta Chiorean se înscriu în această logică. Ele modifică, acoperă, șterg și reconfigurează. Ștergerea poate deveni o formă de revelare, acoperirea poate indica existența unui strat anterior, reconfigurarea deschide o nouă posibilitate de înțelegere. Liniile cartografice, grilele și semnele de delimitare nu oferă numai informații, participă activ la construirea unui limbaj vizual în care vizibilul și invizibilul se află într-un dialog permanent. Recuperarea nu înseamnă reproducerea nostalgică a unui trecut idealizat, ci recunoașterea urmelor sale în prezent. Artista nu reface orașul așa cum a fost, ci ne invită să înțelegem cum continuă acesta să existe prin ceea ce vedem acum.

Seriile Clujul spațial și Clujul cadastral-Mănăștur, Mărăști, Piața Abator…-aduc în prim-plan două moduri de a privi și de a organiza realitatea urbană. Spațiul și cadastrul trimit la sisteme de reprezentare prin care orașul este măsurat, împărțit, descris și administrat. Cer de la bun început reguli, coordonate, limite, raporturi precise, instrumente pentru interogarea modului în care realitatea este reconstruită și percepută. Forța proiectului constă tocmai în capacitatea de a deplasa aceste instrumente dinspre domeniul lor tehnic spre cel al expresiei artistice, fără a le anula. Documentul și imaginea se susțin reciproc. Rigoarea cercetării oferă fundament demersului vizual, în timp ce intervenția artistică deschide documentului posibilități noi de interpretare. Expoziția propune nu numai o privire asupra Clujului, ci și o reflecție asupra mecanismelor prin care orașul devine reprezentabil, inteligibil, memorabil nu în cele din urmă.

În această arhitectură conceptuală, seria Glitch poate fi citită prin raportare la ideea de discontinuitate, de abatere de la o ordine aparent stabilă. În limbajul tehnologic, glitch-ul desemnează o eroare, o perturbare, un accident al sistemului. Transpus în câmpul artistic, el poate deveni un moment privilegiat, în care funcționarea obișnuită a imaginii este întreruptă, iar ceea ce pare invizibil devine perceptibil. O asemenea perspectivă este provocatoare tocmai pentru că refuză imaginea orașului ca întreg perfect coerent.

Seria Supraviețuitorii sugerează posibilitatea unei continuități discrete, păstrate de acele elemente care au traversat schimbarea. Urme invită la o lectură atentă a resturilor, a semnelor aparent nesemnificative, lectură a detaliilor care pot restitui o parte din sensul unui loc. Titlurile acestor serii nu trebuie privite ca delimitări strict tematice. Sunt vocabularul recuperării, în care urma, supraviețuirea, eroarea și suprapunerea devin moduri complementare de a înțelege timpul înscris în spațiu.

Diversitatea conceptuală a expoziției este susținută și de cele două tehnici de lucru utilizate, printul digital și tehnica mixtă. Dincolo de diferențele lor materiale, asocierea acestora trebuie văzută ca o extensie a principiului care organizează întregul demers artistic. Printul digital aduce precizia reprezentării, posibilitatea multiplicării, relația directă cu imaginea tehnică, documentară sau cartografică. Tehnica mixtă deschide un alt registru, în care straturile și intervențiile capătă o prezență materială distinctă. Cele două modalități nu trebuie privite ca teritorii opuse, unul al exactității, celălalt al libertății. Sunt mijloace care își susțin reciproc potențialul expresiv. Este un dialog, acceptați această abordare, între moduri diferite de a produce și de a percepe imaginea.

Cât înseamnă, de fapt, A/aproape nimic? Poate înseamnă o urmă destul de clară pentru a reconstitui un contur. Poate o linie care păstrează memoria unei limite dispărute. Poate o imagine care face perceptibilă absența unei construcții. Ar putea fi, de ce nu, un fragment cadastral care redeschide povestea unui spațiu. Sau acel rest de informație care ne împiedică să declarăm trecutul încheiat pentru totdeauna.

Într-o epocă în care orașele se transformă cu o viteză care depășește capacitatea comunităților de a-și înțelege propriile schimbări, demersul Danielei Margareta Chiorean capătă o valoare care depășește granițele artei. Ne reamintește că memoria urbană nu este alcătuită exclusiv din monumente, clădiri emblematice sau locuri consacrate. Ea se păstrează în parcelări, în trasee uitate, în construcții modeste, în configurații spațiale pe care prezentul le consideră lipsite de importanță. Nu tot ceea ce dispare trebuie reconstruit, după cum nu tot ceea ce supraviețuiește trebuie conservat necondiționat.  Vedeți dvs, între uitare și păstrare există un teritoriu al cunoașterii, al interpretării și al responsabilității, în care arta intervine cu mijloacele sale specifice.

Prin Aproape nimic, Daniela Margareta Chiorean propune deplasarea privirii, de la obiectul dispărut la urma rămasă, de la absență la posibilitatea recuperării, de la documentul tehnic la imaginea capabilă să genereze întrebări. Curatoriatul Alexandrei Sârbu oferă cadrul în care această cercetare poate fi întâlnită ca experiență artistică și ca invitație la reflecție asupra orașului.

Expoziția nu vorbește doar despre Cluj, despre structurile sale spațiale sau despre istoria transformărilor sale, ci despre felul în care alegem să privim ceea ce ne înconjoară. Ne invită să înțelegem că orașul nu este numai ceea ce se ridică în fața ochilor noștri, ci și ceea ce s-a așezat, în timp, sub suprafața prezentului. Aici regăsim sensul cel mai profund al acestui Aproape nimic, în capacitatea de a descoperi că ceea ce pare pierdut nu este întotdeauna absent, că ceea ce pare șters poate continua să lase urme și că, de cele mai multe ori, din foarte puțin se poate reconstitui nu numai forma unui loc, ci și memoria lui. Din aproape nimic, orașul își recuperează povestea. Depinde de fiecare cum o citește și ce reține din ea.

Demostene Șofron