Silvio Berlusconi, două decenii de putere

Agerpres

Din 1992, Silvio Berlusconi, cel mai bogat om din Italia, a fost şi cel mai puternic om politic al ţării. Berlusconi şi-a făcut intrarea în politica italiană, după procesul “Mani Pulite” din 1992, care a dezvăluit o reţea de corupţie care a afectat toate partidele politice, notează vineri ziarul El Pais.

Pentru a obţine victoria în alegerile legislative din martie 1994, Il Cavaliere a încheiat două alianţe. Partidul său, Forza Italia, a format o coaliţie în nord, cu Liga Nordului, partidul naţionalist condus de Umberto Bossi, care pleda pentru secesiunea zonei de nord, Padania, unde se află marile regiuni industriale Lombardia, Piamonte, Veneto şi Emilia Romagna. În sud, Berlusconi s-a aliat cu Alianţa Naţională, o coaliţie neofascistă.

În decembrie 1994, la doar nouă luni după ce devenise prim-ministru, dezvăluirile în urma cercetărilor făcute de procuratura din Milano privind afacerile lui Berlusconi au provocat ieşirea din guvern a Ligii Nordului. Berlusconi a rămas timp de o lună premier interimar pînă cînd a fost înlocuit în 1995 de ministrul său Lamberto Dini.

A doua guvernare a adus la putere aceeaşi coaliţie. În 2001, Berlusconi şi-a început cel mai lung mandat la Palatul Chigi. Coaliţia Casa della Liberta includea Uniunea Creştin-Democrată, Liga Nordului şi Alianţa Naţională. În timpul campaniei electorale din 2001 în celebrul program de dezbatere politică “Porta a Porta” difuzat de televiziunea RAI, Berlusconi preia iniţiativa şi propune “un contract cu italienii”.

Principalele puncte ale programului erau simplificarea sistemului fiscal, reducerea la jumătate a şomajului, dezvoltarea unui program public de infrastructură şi majorarea pensiei minime la 516 euro. Marele învins a fost Romano Prodi.

În aprilie 2006, fostul preşedinte al Comisiei Europene, Romano Prodi îşi ia revanşa şi se plasează în fruntea L”Unione, alianţa de centru-stînga, care a învinge coaliţia Casa della Liberta.

Desfiinţarea alianţei L”Unione a precipitat însă convocarea de alegeri anticipate în aprilie 2008. Partidul Il Popolo della Liberta (PDL) al lui Berlusconi a învins noul Partid Democrat al fostului primar al Romei, Walter Veltroni.

În iulie 2010, consilierul executiv al PDL a emis un comunicat în care îl considera pe Gianfranco Fini, liderul Alianţei Naţionale, “incompatibil” cu partidul şi incapabil să exercite cu neutralitate funcţia de preşedinte al Parlamentului, fapt care provocat ruptura cu Fini.

La 12 noiembrie 2011, cu o primă italiană de 500 de puncte de bază şi la presiunile cancelarului german, Angela Merkel, şi preşedintelui francez, Nicolas Sarkozy, de a recunoaşte gravitatea situaţiei economice a ţării şi nevoia urgentă de reforme, Il Cavaliere îşi prezintă demisia preşedintelui Giorgio Napolitano.

Alegerile din februarie 2013 nu au dat majoritatea niciunei coaliţii. Enrico Letta, de la Partidul Democrat, a asumat în aprilie conducerea unui guvern care, pentru a supravieţui, are nevoie de sprijinul lui Silvio Berlusconi.