ŞI TOTUŞI SE MAI POATE …

În 1993, la Congresul Internaţional al slaviştilor de la Bratislava, o cercetătoare din Moscova a prezentat un referat despre Lev Tolstoi (1828-1910). Fiind la altă secţie n-am putut participa la comunicarea domniei sale, însă ne-am întîlnit ulterior şi am întrebat-o: „Se mai poate spune ceva nou după cît s-a spus despre Lev Tolstoi?”. Am primit un răspuns la care nu mă aşteptam: „Doar 40% din creaţia lui Lev Tolstoi este cunoscută publicului larg.”

Aceeaşi întrebare mi-am pus-o mie însumi cu privire la viaţa şi activitatea lui Avram Iancu, contemporan cu Lev Tolstoi. Reputatul istoric medievist Gelu Neamţu, în cartea apărută în 2012 la Editura Argonaut (215 p.) şi intitulată sugestiv: Avram Iancu – mit, realitate, simbol, dovedeşte cu argumente ferme că şi despre Avram Iancu se mai poate scrie, dar chiar este necesar să se scrie pentru a menţine mereu trează memoria lui în conştiinţa românilor.

„La 140 de ani de la moartea lui Avram Iancu, încă mai avem de descoperit o mulţime de aspecte noi din viaţa şi lupta sa” (13).

Doar Iancu, alături de Bărnuţiu, Şaguna, Balint, Buteanu, Papiu Ilarian ş.a., cum bine subliniază autorul cărţii, le-a dezvăluit românilor şi i-a încredinţat „că, oameni fiind, au drepturi omeneşti şi că marile bunătăţi ale omenirii: libertatea, egalitatea şi fraternitatea erau şi ale lor, nu numai ale foştilor stăpîni” (7). Stăpînii n-au vrut să înţeleagă că sosise timpul să acorde tuturor cetăţenilor drepturi egale, motiv pentru care pe conducătorii români ai revoluţiei i-au numit „instigatori”, făcînd doar răscoală şi nu revoluţie ca stăpînii.

Prin întreaga sa activitate, Avram Iancu „s-a dovedit încă de la începutul revoluţiei româneşti un simbol”. „Încă în timpul vieţii a intrat în legendă, iar după moarte un mit” (8). Ne doare că încă din perioada revoluţiei, de peste un veac şi jumătate se duce o politică de denigrare a simbolurilor noastre dragi, iar conducătorii ţării noastre se prefac că nu aud şi nu văd. Este elocvent cazul agentului provocator Csibi Barna care l-a spînzurat „pe Avram Iancu în efigie” sau incendierea Casei Memoriale Avram Iancu din Tîrgu Mureş, de persoane rămase necunoscute. Dar, să ne oprim la unele probleme tratate cu meticulozitate de ilustrul istoric Gelu Neamţu. Prima chestiune se referă la data naşterii lui Iancu, care rămîne neelucidată din varii motive.

Un capitol aparte este dedicat legăturilor lui Avram Iancu cu Clujul feudal, care datau din perioada studenţiei (1841-1846). Certificatele şcolare îl prezintă pe Iancu printre studenţii buni la învăţătură. „Deşi erau puţini români la Academia din Cluj, aceştia duceau o viaţă frumoasă şi centrul acestei vieţi era Iancu, atît acasă la el, cît şi la întîlnirile de la cafeneaua Tivoli”. (21). La absolvire, deşi bine pregătit, autorităţile îi resping lui Iancu cererea de a ocupa o funcţie administrativă pe motiv că nu era nobil. Iancu revine în Cluj în iarna anului 1846-1847, cînd va lua parte la lucrările Dietei din Cluj. Atunci a rostit Iancu memorabilele cuvinte: „Nu cu argumente filosofice şi humanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea ca Horea” (23). Este interesant capitolul care cuprinde informaţii cu privire la încercările autorităţilor de a-l captura pe Avram Iancu în vara anului 1848. Imediat după evenimentele de la Mihalţ, Avram Iancu începe mobilizarea românilor pentru rezistenţă. „Încă de pe acum, din 5 mai, el îşi precizează poziţia în cadrul revoluţiei româneşti…” (34). La 9 mai 1848 şpanul Lázár îi raporta lui Nemegyei Janos: „Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri, naţiunea română este destul de puternică pentru a-şi cîştiga libertatea luptînd” (34). Acelaşi Nemegyei sublinia că este necesar ca preotul Balint să fie îndepărtat din Roşia Montană, la fel şi Avram Iancu din ţinuturile Munţilor Apuseni. Avram Iancu s-a aflat permanent în fruntea listelor negre ungureşti pentru a fi izolat, anihilat. Aşa se face că în timpul operaţiunilor de la Unirea au fost angajaţi şase ucigaşi pentru a-l lichida pe Iancu la intrarea acestuia în localitate. Aceştia au tras din clopotniţa bisericii cîteva focuri de armă asupra lui Iancu, dar nu l-au nimerit.

La Mihalţ oamenii au refuzat unirea cu Ungaria, s-au tras 7 salve şi au murit 30 de oameni, iar 50 au fost răniţi, dar organele de anchetă au micşorat numărul morţilor la 12, iar al răniţilor la 9. Despre cele relatate, Gelu Neamţu concluzionează: „Istoriografia revoluţiei de la Blaj din Transilvania trebuie să recepteze aşadar acest moment al Mihalţului ca pe unul de cotitură în evoluţia evenimentelor, iar pe Avram Iancu drept conştiinţa vie a românilor, care nu a putut accepta această dură provocare” (55).

Merită o deosebită atenţie cele opt scrisori, inedite pînă acum, către „Generalul” Avram Iancu (1848-1849) care se prezintă „astăzi ca un izvor istoric de primă mînă” (56). Printre ideile revoluţionare pentru care Avram Iancu a militat permanent se numără şi înfăptuirea Dacoromaniei pentru care au luptat românii din Ardeal, Banat, Bucovina etc. Acest fapt însă nu a fost nici pe placul austriecilor şi nici al ungurilor. Documentele care îl atestă pe Avram Iancu ca militant dacoromân sînt grupate de Gelu Neamţu în trei categorii: 1. Manuscrisul rom. 1059 de la Biblioteca Academiei Române 2. Corespondenţa fruntaşilor români din Muntenia şi 3. Fondul Ministeruluil de război din Viena (89).

Trebuie să ne gîndim că informaţiile revoluţionare din Occident au pătruns cu repeziciune şi în Ardeal. Nu puteau fi ascunse evenimentele ce aveau loc în Sardinia, la Paris, Viena, Pesta etc. Românii toţi „doreau desfiinţarea iobăgiei şi afirmarea cu drepturi egale a românilor ca naţiune” (101). Din motive lesne de înţeles, nu ne putem opri asupra tuturor problemelor descrise în această carte de Gelu Neamţu, însă o recomand cu căldură tuturor celor care încă mai gîndesc româneşte, celor care „doresc să fie stăpîni la ei acasă, însă alţii nu îi lasă”.

Ofrir Vieru