Şi statuile mint?

Da. Acesta-i adevărul.
Dar, de ce ?
În primul rînd, din cauza timpului. Cine mai ştie azi că statuile minunate pe care le admirăm în muzeele celebre ale lumii şi care ne vin de peste secole şi milenii, aveau la origini obraji roşii, gene false şi irişi din cuarţ?  Vîntul, ploaia, le-au albit şi ne vine greu azi să credem cum ar fi putut fi altfel, colorate, machiate, rimelate, căci strămoşii antici aveau gusturi, nu glumă.

Apoi, din cauza timpurilor, căci doar ele ne-au făcut să înălţăm statui unora sau altora şi apoi să le dărîmăm socotindu-le nişte zdrenţe împietrite, mincinoase şi fără valoare. Cu pompă şi entuziasm le ridicăm, cu pompă şi cu entuziasm le dărîmăm, cine nu crede să răsfoiască Istoria.  Şi ce-i mai ciudat, nici măcar nu trece mult timp, de obicei, între aceste operaţiuni absolut contrare, de multe ori lucrurile petrecîndu-se în pasul aceleiaşi generaţii. N-au scăpat nici Maica Domnului sau marii sfinţi, căci în comunismul ateu, oricum, nu conta  nimeni, iar pînă la urmă n-au mai contat, desigur, nici statuile lor roşii.

Şi statuile mint?
Nu. Acesta e adevărul.
Dar, oare, de ce ?
Fiindcă acolo în ele, însemnat în piatră, e gîndul omului, nu doar talentul său, cel cu care a ştiut scoate din stînca amorfă surplusul. Acolo-s visele lui, crezurile lui, ştiinţa lui, arta lui, speranţele lui. Şi acestea nu mint. Poate doar se înşeală. Sau poate doar au fost înşelate. Sau poate au fost obligate.. Sau poate au fost subjugate. Sau poate…
S-a strecurat în visele omului, în crezurile lui, în arta lui, în gîndirea lui, în moştenirea lăsată peste secole şi milenii şi un strop bun de informaţie valoroasă despre ce însemna o epocă, un popor, un timp trăit în care omul a iubit, a suferit, a sperat şi a murit. Şi cu aceste lucruri chiar nu se minte.

Şi statuile mint?
Da, acesta e adevărul.
Dar, oare, de ce ?
Fiindcă Istoria o scriu învingătorii, desigur. Sau poate fiindcă artistul, mai ales dacă e atins de harul unei aripe de înger, „vede” mai mult, mai adînc, mai departe. Vede ce  noi nu vedem, sau poate nici n-o s-o facem vreodată. Deci – realitatea e alta pentru fiecare. Şi atunci, care-i adevărul şi  care-i minciuna? Cum să le deosebeşti orbecăind prin existenţialul cel conjunctural, schimbător, inhibant şi oprimat poate, stresant sigur?   Cum să-ţi poţi deschide ca lumea ochii legaţi de mentalităţile vechi, perimate, chiar vetuste, dar atît de puternice? Cum să le schimbi? Cine te ajută?   Le-ar conveni oare să fie schimbate?

Şi statuile mint?
Nu. Acesta e adevărul.
Dar, oare, de ce?
Fiindcă acolo, în ele, este nevoia noastră de veşnicie, sau măcar de o scamă de veşnicie, nevoia noastră de posteritate, ca să legitimăm că am fost, am văzut, am trăit, am iubit, am suferit, am crezut şi am sperat.
Ca să se ştie. Ca să rămînă.
Fiindcă acolo, în ele, este nevoia noastră de stimă, de preţuire,  de aducere aminte – am fost şi noi pe-aici! Şi dacă n-am fi fost, aşa cum am fost, cu bune, cu rele, n-aţi mai fi voi, ăştia, care acum vă sculaţi dimineaţa şi vedeţi cum răsare soarele peste lume.
Fiindcă acolo, în ele, e nevoia noastră de continuitate, exact aşa cum  facem cînd sădim un pom, construim o casă sau aducem pe lume un copil.

Deci, nu dărîmaţi statuile!
Dar dacă Şi statuile mint?
Schimbaţi sculptorul. Sau amendaţi-l. Sau fie-vă milă de el, căci n-a ştiut să scoată din bucata de stîncă nici măcar calul ascuns.
Stela-Maria Ivaneş