Şi de ce nu ar putea Iranul să îmbogăţească uraniu?

Las Provincias

După negocieri dure la Moscova, reprezentanţii Grupului 5+1 (SUA, Rusia, China, Franţa, Marea Britanie şi Germania) şi ai Teheranului au ajuns la un rezultat curios: la 3 iulie va avea loc la Istanbul o nouă reuniune la nivel de experţi. Condiţiile-cheie ale unui eventual acord sînt ca Iranul să renunţe la îmbogăţirea cu 20 la sută a uraniului, să predea ori să supună controlului internaţional actualul stoc, să primească din afară combustibilul nuclear pentru reactorul experimental din Teheran şi centrala de la Bushehr şi să accepte o inspecţie severă şi necondiţionată a Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice. În schimb, puterile i-au recunoaşte dreptul de a îmbogăţi uraniul pînă la 3,5 la sută şi ar fi revizuit programul de sancţiuni, pînă la anularea lui.

Spus astfel pare rezonabil: puterile nu neagă existenţa unui program pe care multe ţări îl menţin fără problemă, iar Tratatul de Ne-Proliferare recunoaşte dreptul semnatarilor de a folosi în mod paşnic energia atomică. Aici încep problemele. Desfăşurarea unui program include dreptul de a îmbogăţi uraniul? Nu se spune şi nici nu se neagă că se poate accepta un program care să prevadă îmbogăţirea uraniului. Pe lîngă cele cinci puteri nucleare oficiale, îmbogăţesc uraniu şi ţări precum Israelul, India, Japonia, Germania, Olanda, Pakistanul, Argentina, Brazilia şi Coreea de Nord.

La întrebarea de ce i se neagă Iranului această posibilitate se răspunde uşor: dintre cele sus citate, patru nu sînt semnatare ale TNP iar una din ele, India, are, din bunăvoinţa americană, un statut special: industria nucleară civilă sub inspecţie internaţională şi industria atomică militară liberă de orice control. Ceilalţi cinci cooperează fără rezerve cu AIEA. Pe de altă parte, îmbogăţirea uraniului suscită preocupare, doar cînd depăşeşte un anumit nivel: trei, pînă la cinci la sută, este admisibil şi suficient, însă 20 la sută, cum face Iranul, poate duce la obţinerea de combustibil pentru reactoare de investigaţie şi chiar, dacă nu este suficient ca să producă arme nucleare, este un pas pe drumul fabricării lor.

Iranul se află într-o situaţie politică foarte delicată pentru că de cealaltă parte a mesei nu se află doar adversari, ci şi guverne precum cel rus sau chinez, care nu sînt obligatoriu aliaţi ai Washingtonului. Dar aceste mari puteri nu au ezitat să aprobe, deşi puteau să se opună prin veto, cele trei rezoluţii ale Consiliului de Securitate (1696, 1737 şi 1747), care cer fără drept de apel Teheranului să-şi prezinte programul şi să ofere garanţii probabile că nu vrea să producă arme atomice.

De fapt, scenariul în vigoare ar putea fi cel sugerat de preşedintele Ahmadinejad, care a vorbit recent – pentru a arăta poate că şi cuvîntul lui contează, nu numai cel al liderului spiritual Ali Khamenei – despre faptul că ar exista un compromis pentru a îmbogăţi uraniu la Natanz, la un nivel care să nu depăşească cinci la sută, şi de a stopa întreaga activitate la centrala de la uzina nucleară Fordow. Totul sub controlul strict al AIEA.

Se deschide astfel un capitol îngrijorător, dar care nu va determina Washingtonul să sprijine obligatoriu dorinţa (aparentă) a Israelului de a interveni militar, mai ales că perioada preelectorală din SUA condiţionează conduita preşedintelui Obama. Israelul pe de altă parte se află într-o delicată poziţie politică şi morală în această chestiune, pentru că, deşi semnatar al TNP, a dezvoltat o industrie nucleară fără niciun fel de amestec şi dispune de circa 200 de arme nucleare tactice şi mijloace (balistice, avioane şi submarine, de fabricaţie germană) pentru a le utiliza.