Şi dacă s-ar desfiinţa FMI?

L’Espresso

Printre funcţiile principale ale FMI se numără şi aceea de a face previziuni privind mersul economiei mondiale, dar nu a fost capabil să prezică furtuna privind datoria suverană. Acordă împrumuturi de miliarde, dar este acuzat că impune condiţii atît de restrictive, încît goleşte de conţinut suveranitatea ţărilor care beneficiază de ele, strivind economia reală şi populaţiile susţinute de aceasta. Ar trebui “să încurajeze cooperarea monetară globală, să garanteze stabilitatea financiară, să faciliteze schimburile internaţionale, să promoveze ocuparea forţei de muncă şi o creştere economică durabilă şi să reducă sărăcia din lume”, dar, susţin criticii, în realitate este o instituţie în căutare disperată de identitate şi misiune.

Dacă FMI ar ajunge inculpat într-un proces ipotetic, rechizitoriul procurorului ar fi început în acest fel. În opinia celor mai mulţi economişti chestionaţi de L’Espresso, ar exista o probabilitate mare a unei sentinţe de condamnare. Aceasta pentru că, potrivit criticilor, FMI este o instituţie nedemocratică, opacă, pradă intereselor unui grup restrîns şi care, în definitiv, aşa cum se prezintă, nu se înţelege bine
nici la ce serveşte.

Înfiinţată la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, instituţia, care reuneşte 187 de ţări şi gestionează sute de miliarde de euro, ar trebui reformată de urgenţă. Plecînd de la funcţia sa, după cum explică Franco Bruni, profesor de teorie şi politică monetară internaţională la Universitatea Bocconi: “De cînd a căzut sistemul Bretton Woods, la începutul anilor “70, FMI este o instituţie în căutare de lucru. Deoarece s-a încheiat ceea ce a constituit principala sa funcţie, gestionarea unei lumi a ratelor de schimb fixe”.

De atunci, spune Bruni, “a făcut de toate: de la reciclarea petrodolarilor la expansiunea activităţilor sale în ţări în curs de dezvoltare”, sfîrşind prin “a se călca pe picioare cu Banca Mondială”, ca urmare a extinderii finanţărilor sale în zone care nu au nimic de-a face cu sistemul ratelor de schimb.

Mai mult: “De-a lungul anilor, a început să judece, prin vizite regulate, sistemele de supraveghere, reglementare şi stabilitate financiară ale ţărilor care au nevoie de asistenţa sa”, adaugă Bruni. Acest rol s-a intensificat începînd cu primele crize din anii “90, dar a generat confuzie în repartizarea sarcinilor şi responsabilităţilor, precum şi acuzaţiile de “a comisaria” politica, lucru evident în ultimele luni.

O parte esenţială a unei reforme a FMI ar fi o redefinire a ponderii acţionarilor săi. Astăzi, SUA singure au o putere de veto mare asupra deciziilor sale, avînd în vedere că deţin 17,7% din voturi în Consiliul Guvernatorilor. China, deşi deţine 45% din datoria externă americană, are doar 4%. Economii în dezvoltare puternică, precum Brazilia şi India, nu depăşesc 1,7% şi respectiv 2,4%.

“Aceasta este cu siguranţă o problemă, deoarece cîntăreşte negativ asupra legitimităţii FMI: este evident că repartizarea cotelor reflectă o lume care nu mai există, iar credibilitatea politicilor sale are de suferit de pe urma acestui lucru”, susţine Stefano Fassina, fost economist la FMI în perioada 2000-2005.

În ceea ce priveşte Europa, ponderea este distribuită unor ţări individual, cu consecinţa că, atunci cînd apar dezacorduri, vocea ei contează mai puţin decît dacă ar exista un reprezentant unic. Potrivit economistului Tito Boeri, fost consilier la FMI, “există încă în mare măsură o abordare occidentală, care ignoră greutatea crescîndă a ţărilor emergente. Dacă trebuie recalibrat Fondul, cu siguranţă în această direcţie trebuie acţionat”.

O altă problemă este complexitatea guvernanţei FMI, astăzi distribuită în interior unui amestec incredibil de organisme. Un Consiliu al Guvernatorilor, cîte unul pentru fiecare ţară (de obicei ministrul de finanţe sau şeful băncii centrale), căruia îi revine redefinirea ponderii cotelor şi admiterea de noi membri. Două comitete ministeriale care consiliază guvernatorii. Un Board executiv, ai cărui 24 de membri ar trebui să reprezinte interesele a 187 de ţări şi să controleze starea sănătăţii lor financiare. Deciziile sînt luate prin consens sau vot formal sub conducerea unui “director operativ” şi a personalului său. În prezent, şefa FMI este Christine Lagarde, care are un salariu de aproximativ 31.700 de euro pe lună, 551.700 dolari pe an, cu 130.000 mai mult decît predecesorul ei, Dominique Strauss-Kahn.

Sociologul Luciano Gallino, autorul unei cărţi recente, întitulată “Finanzcapitalismo”, nu are îndoieli: “FMI este o organizaţie intrinsec nedemocratică, prin urmare funcţionarea sa este prin definiţie opacă. Probabil că este transparentă pentru cine se află în interiorul ei şi îi influenţează deciziile”. De ce nu este democratică? “Pentru că Fondul reprezintă în modul cel mai clar structura finanţelor internaţionale cu cerinţele ei. Prin urmare, nu numai că nu are nimic democratic, dar a obstrucţionat în diverse moduri sistemele democratice din multe ţări, pentru că reţeta sa a fost întotdeauna “îţi împrumut bani cu condiţia să aplici reforme inerent nedemocratice”: privatizarea a tot ce se poate privatiza, reducerea pensiilor, reduceri în sistemul sănătăţii, şcolii publice, reducerea rolului statului”.

Problema este că Fondul “încorporează în fundamentele sale mitologia economică neoliberală şi este foarte dificil să o reformeze: mitologia neoliberală nu se reformează. Trebuie realizată reformarea arhitecturii sistemului financiar internaţional şi în această reformă s-ar putea găsi şi o amplasare diferită a FMI”, spune Gallino.

Toate acestea sînt semnalele unei pierderi de credibilitate şi ale unei capacităţi de previziuni care nu excelează. Chiar dacă, mai mult decît de lipsă de înţelegere în unele cazuri, ar putea fi vorba de o strategie de comunicare clară. Pentru că “trebuie să ţii seama că dacă FMI spune că Grecia falimentează, Grecia va falimenta un minut mai tîrziu”.

În opinia economistului Mario Baldassarri, “este nevoie de o nouă guvernanţă, un nou G8, care să treacă la crearea noului Bretton Woods, noului FMI, noii Bănci Mondiale”. La acea masă ar trebui să stea pe picior de egalitate puterile emergente şi un reprezentant al “Statelor Unite ale Europei”. Pentru ca acest lucru să se întîmple, este nevoie de răspunsuri politice, “nu de tehnicităţi ale Fondului”.