Şi dă-i, şi luptă…

RADU VIDA

Ar fi trebuie să depăşim demult vorbele lui Nenea Iancu. Şi mai ales consecinţele lor. Nu spun că nu există interese, nu spun că nu ele guvernează viaţa politică a tuturor statelor care au aşa ceva, dar, la noi, totul se învîrte în jurul acestei idei: eu! Omul meu! Partidul meu! Preşedintele meu!

Sigur, există momentul campaniilor electorale în care toţi, dar absolut toţi, “îşi aduc aminte” de alegători. De poporul care, nu-i aşa… Şi dă-i, şi luptă cu gălăgia, pentru a cîştiga fiecare buletin de vot. Urmează bucuria aleşilor şi tristeţea învinşilor (parţial). Dar cine accede la oareşce putere, uită în următoarea secundă ce şi cum cu… boborul. Şi se întoarce, la motivele pentru care a investit, ce-o fi investit, în cursa pentru un fotoliu călduţ.

Şi… arde locul!
Evident că este mai bine cu ei, decît fără ei! Evident că într-o democraţie sforăitoare, cum este cea europeană, nu există alte variante, decît… mai bine cu rău decît fără rău. Dar nu trebuie să uităm că, indiferent de etnie, religie, pregătire sau apartenenţă doctrinară (?!?), politicienii se ascund sub numitorul comun al luptei pentru interesele personale. Nu avem, din păcate, oameni care, ajunşi în funcţii de care depinde soarta mulţimilor, să acţioneze în interesul ei, evident, trăgînd şi foloasele cuvenite pentru delegarea puterii în a rezolva asemenea probleme. Ecuaţia se inversează şi, de cele mai multe ori, cei care sînt chemaţi, din cînd în cînd, la urne, sancţionează cu lehamitea neprezentării gesturile ce cauzează voinţei mulţimii.

Lupta pentru funcţii, bunăoară.
Nici nu ne dăm seama cît de grea situaţie ne aşteaptă în 2013. Campania electorală a adus promisiuni de la cele mai aşteptate, pînă la zbenguieli megalomane. Toate necesare pentru a ne apropia, cît de cît, de normalul unei vieţi din secolul XXI. Au fost şi personaje care, fără să ţină seama de nevoile imediate, au vorbit despre proiecte SF – pîraie navigabile, autostrăzi de-a lungul şi latul patriei, autonomii teritoriale imaginare cu statut special (!!??).
Şi, ceea ce este mai ciudat, la un electorat cît de cît avertizat de presa în ansamblul ei, e că abia… după, oamenilor le vine minte la cap. Aleşi bine-mersi, în fotolii de unde, timp de patru ani, nimeni nu se poate atinge de ei, sau indexaţi în locuri de unde poate nici n-au vrut să plece, dar unde „e bine şi cald”, unii politicieni prind trenul scăderilor în sondaje. Manipulatori ordinari, mincinoşi dovediţi, rău-intenţionaţi congenitali şi-au asigurat locurile de chiul imune faţă de zvîrcolirile unora şi altora şi, iată, poporul, nemulţumit de ce a ales, îi trimite în subsolul clasamentelor. Alţii, se acuză de cinism şi arată cu degetul spre cel mai mare rău făcut comunităţilor lor: separatismul. Anume formaţiuni politice au pus umărul la îndepărtarea electoratului lor de ţelurile majorităţii,  marşînd pe  naţionalism, revizionism şi ură de rasă.

Nici unii, nici alţii nu au nici un merit, ba, am putea spune, fiecare a dovedit că nu merită să i se încredinţeze funcţii de care depinde soarta celor care i-au ales. Şi, cu toate acestea, nimeni nu se prinde că mersul nostru înainte ţine, în primul rînd, de oamenii care, prin puterea lor de sinteză şi viziune integratoare, pot da comunităţii celor mulţi un gram de speranţă. Nu deşartă, ci concretă, de  îmbunătăţire a nivelului de trai, de asigurare a cît mai multor locuri de muncă şi împlinirea, în acest fel, a existenţei individuale a fiecăruia. Altfel, lupta pentru mai mult şi mai bine devine una sterilă, iar meschinăria ia locul aspiraţiilor generale. Şi lupta devine zadarnică.
Cel puţin pentru cei mulţi.