Şi-a schimbat Moscova poziţia în problema siriană?

Le Huffington Post

Din momentul alegerii lui Vladimir Putin preşedinte al Rusiei, poziţia Ministerului de Externe al Federaţiei Ruse a cunoscut o schimbare radicală: dacă în timpul campaniei electorale Moscova declara că regimul baasist s-a pomenit în “încercuirea teroriştilor”, astăzi ministrul de externe Serghei Lavrov recunoaşte că Bashar al-Assad nu a dat ascultare argumentelor părţii ruse, iar Moscova nu mai are posibilitatea de a influenţa mersul evenimentelor. Acest lucru demonstrează că Occidentul a supraevaluat influenţa Rusiei asupra regimului sirian.

De fapt, în problema siriană diplomaţia rusă urmăreşte pînă la această oră logica “singurătăţii strategice”, una dificil de înţeles de Occident. Pentru perceperea motivelor politicii ruse în această problemă este necesară depăşirea cadrului de analiză tradiţional, cu referinţele acestuia la vînzarea de arme ruseşti către Damasc şi la accesul Rusiei către bazele militar-maritime din Tartus şi Latakia.

Atitudinea Rusiei în problema siriană se află în primul rînd sub influenţa istoriei sale recente: pentru elita rusă, ai cărei cei mai influenţi membri şi-au început cariera în cadrul serviciilor secrete, terorismul de origine islamică constituie un dat, începînd cu mujahedinii afgani în anii 1980 şi terminînd cu cea de-a doua campanie cecenă. În acest sens, este reprezentativ faptul că în ultimul deceniu Moscova a fost ţinta unui număr mai mare de atacuri teroriste decît Tel Avivul.

Considerîndu-se expertă în domeniul islamismului radical, Rusia este convinsă că schimbarea regimului de la Damasc va duce la instalarea unei puteri islamiste şi antiruseşti. În afară de aceasta, Rusia vede în problema regiunii o problemă globală: pentru ea, Siria este un preludiu la o intervenţie armată în Iranul şiit. În acest sens, trebuie menţionat ataşamentul liderilor ruşi la “teoria conspiraţiei”, potrivit căreia protestele din cadrul “primăverii arabe” sînt o consecinţă a conspiraţiei puse la cale de “tabăra sunnită”, care reuneşte monarhiile din Golful Persic.

Este evidentă de asemenea frica Rusiei în faţa “revoluţiilor colorate”. Nu în ultimul rîmd, diplomaţia rusă este convinsă de naivitatea liderilor occidentali, care, în opinia sa, percep în mod eronat situaţia, considerînd că plecarea lui Bashar al-Assad este necesară pentru încetarea violenţelor, şi care subevaluează opoziţia din partea regimului sirian. Rusia ar dori să evite “de-baasificarea” regimului şi în acelaşi timp să obţină o “decizie yemenită”, adică o perioadă de tranziţie, pusă de acord cu părţile implicate şi care îi oferă şefului statului sirian “o variantă de retragere demnă”, fără distrugerea instituţiilor de stat.

Prin urmare, de ce a ridicat Moscova tonul la adresa Siriei? Distanţîndu-se – în orice caz, în vorbe – de Bashar al-Assad, Rusia încearcă să-şi păstreze spaţiul de manevră pentru viitor. După căderea oraşelor Homs şi Idlib şi în contextul schismei înregistrate în rîndurile opoziţiei siriene, Moscova este de părere că Bashar al-Assad ar putea să-şi amîne plecarea. Din acest motiv, Rusia şi-ar putea permite să facă unele concesii în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

Însă, dacă Rusia ar conştientiza că Bashar al-Assad a rămas fără sprijinul întregii populaţii siriene, diplomaţia rusă s-ar comporta, în mod sigur, mult mai modest şi chiar ar încerca să negocieze chiar “predarea regimului baasist”.