Sfînta Cruce – altarul împăcării noastre cu Dumnezeu

 Adevărurile veşnice se exprimă nu numai prin cuvinte, ci şi prin semne văzute, în care se întrupează şi se descoperă ele. Există religii care au luat ca simbol corpuri cereşti, animale sau obiecte din natură. Creştinismul a luat de la început, ca semn şi simbol prin care se înfăţişează sensul adînc al învăţăturii sale şi al împăcării omului cu Dumnezeu, Crucea. Crucea este cea pe care S-a răstignit de bunăvoie Fiul lui Dumnezeu. Din ziua în care Iisus Hristos a primit jertfa pe cruce, acest semn a devenit altarul împăcării neamului omenesc cu Dumnezeu, semnul cel mai de preţ şi mai cinstit de către creştini.

Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, sărbătorit în fiecare an la 14 septembrie, este cea mai veche şi mai importantă dintre sărbătorile închinate cinstirii Sfintei Cruci. În această zi se sărbătoreşte, de fapt, amintirea a două evenimente deosebite din istoria Cinstitului Lemn: aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mîntuitorul şi înălţarea ei solemnă în văzul poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în 14 septembrie din anul 335, precum şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perşi, în anul 629, pe timpul împăratului Heraclius, care a depus-o în biserica Sfîntului Mormînt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor, la 14 septembrie 630.1

Cronicile anonime mărturisesc faptul că sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ar fi luat fiinţă în anul 335, cînd a avut loc sfinţirea celebrei basilici construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormîntului Domnului şi cînd episcopul Macarie a arătat, pentru prima dată, de la amvonul bisericii, Sfîntul Lemn al Crucii, pentru ca să-l vadă şi să-l venereze toţi cei prezenţi. La început, Aflarea Sfintei Cruci şi Înălţarea Sfintei Cruci au fost sărbători separate şi serbate la date diferite şi aşa au rămas la unele popoare creştine pînă astăzi. Astfel, Înălţarea Sfintei Cruci se sărbătoreşte pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, iar Aflarea Sfintei Cruci (Inventio Sanctae Crucis) e sărbătorită de Biserica Apuseană la 3 mai. Praznicul Înălţării Sfintei Cruci se serbează cu post, ca semn de recunoştinţă pentru Cel ce S-a jertfit pe Cruce, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, dar şi faţă de Altarul de jertfă – purtător al harului mîntuirii neamului omenesc.

Tema Sfintei Cruci a fost reprezentată în pictura apuseană în ample opere care poartă numele de Aflarea Sfintei Cruci şi Adorarea (Venerarea) Sfintei Cruci. Pentru praznicul sărbătorii de azi, consider că este potrivit a vă prezenta o frescă din spaţiul italian, ce reprezintă Adorarea Sfintei Cruci.

Paolo da Caylina numit cel Tînăr, pentru a se putea diferenţia de tatăl său, tot pictor, s-a născut în anul 1485 la Brescia. Iniţiat în arta picturii de părintele său, se distinge la începutul carierei printr-un talent viguros. După un scurt popas la Ferrara între 1506 -1507, pictorul îşi va continua activitatea la Brescia. Autor a numeroase decoraţiuni monumentale, el va lucra şi în echipă: împreună cu Floriano Feramola pictează corul Mănăstirii Sfînta Iulia din Brescia. După moartea lui Feramola i se încredinţează împodobirea cu fresce şi a altor spaţii liturgice, asemenea Capelei Fecioarei din Biserica Sfîntul Salvador sau a Bisericii Sfîntul Ioan Evanghelistul, tot din Brescia. Între anii 1530-1532 va picta o altă biserică dedicată istorisirii vieţii Sfintei Caterina de Siena, iar mai apoi îl regăsim zugrăvind în frescă Biserica dedicată Sfîntului Ioan din Edolo, Valcamonica. Artistul moare în anul 1545.

Stilul său narativ şi plin de robusteţe expresivă se remarcă şi în lucrarea Adorarea Sfintei Cruci, pictată pentru Biserica Sfintei Cruci în anul 1514, scenă ce se află pe al doilea altar, în partea stîngă. Fresca originală a fost acoperită, prin anii 1605-1606, de lucrările ample ale pictorului italian Antonio Gandino, ea fiind redescoperită abia în anul 1985, sub tencuiala care a acoperit partea de jos a altarului. Faptul că Biserica Sfînta Cruce a fost pictată de mai mulţi artişti i-a determinat pe unii specialişti să afirme că această frescă nu aparţine lui Paolo da Caylina, mai ales că unii pictori care au lucrat aici aveau stilul pictural similar cu al lui Caylina. Totuşi, făcînd o comparaţie între figura lui Constantin cel Mare din această frescă, care este identică celor pictate de Caylina în biserica Sfîntul Petru din Oliveto (Capela Sfînta Barbara), Biserica Sfînta Treime din Gussago şi biserica parohială din Botticino Sera, s-a ajuns la concluzia că el este autorul picturii Adorarea Sfintei Cruci.

Frontal, în scenă, domină monumental Sfînta Cruce, cu latura orizontală apropiată de o a doua mai mică, poziţionată deasupra. În jurul ei se disting doi arbori înalţi, subţiri şi zvelţi, ce susţin o coroană delicată desenată în formă triunghiulară. Scena îi descrie, de la stînga la dreapta, pe Sfîntul Constantin cel Mare, Sfînta Elena şi Sfîntul Silvestru. Împărăteasa Elena în veşminte imperiale stă îngenuncheată, avînd piciorul drept puţin ridicat. Ea îmbrăţişează cu ambele mîini Crucea, apropiindu-şi delicat capul de simbolul suferinţei hristice. Sfînta Elena este reprezentată tînără, purtînd pe cap coroana imperială. Constantin cel Mare este prezentat în veşminte de sărbătoare, cu o coroană înaltă ce-i străjuieşte fruntea, stînd în genunchi şi privind spre Sfînta Cruce. Mîinile, în gest de rugăciune, dau scenei o notă de sacralitate. Sfîntul Ierarh Silvestru, în veşminte pontificale, cu o tiară împodobită cu trei coroane, are capul redat frontal, dar privirea îndreptată spre Sfînta Cruce. Într-o atitudine de rugăciune, el indică cu mîna dreaptă Crucea, iar în stînga susţine o cruce cu braţul lung şi subţire. Trebuie menţionat faptul că Sfîntul Ierarh Silvestru (prăznuit la 2 ianuarie) a fost episcopul Romei în timpul împăratului Constantin cel Mare. El a fost cel care l-a botezat pe împărat în credinţa creştină, Constantin cel Mare vindecîndu-se astfel de lepră. Tot Sfîntul Silvestru a fost cel care a însoţit-o pe împărăteasa Elena la Ierusalim, în efortul acesteia de a găsi Sfînta Cruce.2 Figurile, prin gesturi şi atitudini pline de candoare şi pace interioară, compun o scenă înscrisă într-un triunghi, formă geometrică mult utilizată în arta Renaşterii şi care exprimă cu precădere sentimentul de echilibru şi stabilitate. Desenul cu valenţe clasice, cald şi gradat, defineşte personajele, accentuînd detaliile bine reprezentate. Compoziţia simetrică, specifică subiectelor religioase, ne aminteşte de întreaga tradiţie bizantină a temei. Culoarea reţinută şi armonioasă se orchestrează în acorduri de ocru plăpînd, roşu stins şi albastru estompat. Figurile pictate mai închis se profilează pe fondul luminos şi deschis al unui cer, ce stăpîneşte ansamblul. Pe marginea de sus este vizibil, tăiat şi fragmentat, probabil un alt cadru vopsit în imitaţie de lemn, al cărui rol este necunoscut.

Să învăţăm în această zi de sărbătoare să cinstim Sfînta Cruce. Fie că vorbim despre Crucea Mîntuitorului, fie că ne gîndim la crucea noastră personală, este cu neputinţă să nu avem înaintea ochilor semnul Sfintei Cruci. Crucea, cu tot ceea ce înseamnă ea (suferinţă, jertfă, moarte), nu este un scop în sine, ci doar un mijloc de a ajunge la bucuria învierii. De aceea rostim cu evlavie cuvintele: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!

Conf. univ. dr. Marcel MUNTEAN

1 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 214.

2 Cf. Vieţile Sfinţilor pe ianuarie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 50.