Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

Sfântul Porfirie Casocalivitul obișnuia să sublinieze o condiție importantă pentru a fi sau a deveni ortodox – a avea sufletul poetic. Acest lucru înseamnă a participa la taina creației și a-L vedea în ea pe Dumnezeu ca într-o oglindă. Înseamnă a participa la bucuria lumii, dar și la durerea ei. Înseamnă a identifica frumosul din lume, dar și a încerca să o modelezi din perspectiva frumosului. Oricum, „poet” , în sensul etimologic al cuvântului desemnează pe cel care făurește, cel care creează. Din perspectiva duhovnicească, poetul este cel care, mai întâi, se reconfigurează interior și, în consecință, cel care, deși trăiește în afara lumii, își asumă viața lumii în toată mișcarea ei și o „recreează” în sensul spiritualizării ei.

Sfântul Ioan Iacob, un om înzestrat cu o sensibilitate poetică sporită, dublată de o viață spirituală intensă, rupe fărâmituri din inima sa și le transpune în poezii cu dimensiune catehetic-pastorală. Despre modul în care s-au născut, el însuși ne spune, într-o scrisoare datată 10 iunie 1954: „Mi-ar fi cu neputință să alcătuiesc stihuri până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca niște scântei dintr-o cremene; dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul bucuriei sau al durerii, al mustrării pentru păcate sau al recunoștinței față de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri care să miște inima altora. Când scriu ceva mișcător simt o durere în inimă, ca și cum stihurile ar fi niște fărâmituri despicate din însăși inima mea zdrobită, de aceea și cuvintele curg însoțite de lacrimi uneori. Pentru asta adevăratele stihuri mișcă pe cititori aproape așa cum a fost mișcată și inima celui ce a scris”.

Sfântul Ioan (Ilie) Iacob se naște la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani credincioși, Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez primește numele de Ilie.  Când abia împlinește șase luni, mama sa își dă sufletul în mâinile Domnului, rămânând în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare și tatăl său, în război, în toamna anului 1916. Primii ani de școală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

În vara anului 1932, cei apropiați doreau ca el să urmeze Facultatea de Teologie din Cernăuți și să devină preot. Doar că gândul său era acela de a deveni monah. La scurtă vreme, pe când lucra la câmp, Ilie primește o descoperire. Aude un glas de sus, zicând: „mănăstire!” Cerând binecuvântarea duhovnicului său, intră în obștea Mănăstirii Neamț. Starețul mănăstirii, Episcopul Nicodim, îl primește cu multă căldură și îi rânduiește ascultare la infirmerie și la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător și smerit. Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă grijă de cei bolnavi. Un an mai târziu, rasoforul Ilie Iacob primește îngerescul chip din mâna episcopului Valerie Moglan, noul stareț al marii lavre, primind numele de Ioan. Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Țara Sfântă, intră în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului, unde se nevoiește timp de zece ani, primind ascultarea de paraclisier, apoi de infirmier al mănăstirii. Între anii 1939-1940 sihastrul Ioan Iacob se nevoiește împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici îl cunoaște pe monahul Ioanichie Pârâială, care îi rămâne ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Șase ani mai târziu este hirotonit diacon și preot în biserica Sfântului Mormânt de episcopul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului. În luna noiembrie 1952, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva. Iar un an mai târziu se retrage cu ucenicul său la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde se va nevoi timp de șapte ani.

În vara anului 1960, pe 5 august, trece la Domnul la vârsta de numai 47 de ani. Douăzeci de ani mai târziu, trupul său a fost aflat nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că Dumnezeu l-a proslăvit în ceata sfinților pentru sfințenia vieții sale pământești. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților în iunie 1992, cu data de prăznuire 5 august, ziua mutării lui la cele veșnice, iar Patriarhia Ierusalimului va recunoaște această canonizare la începutul anului 2016.

Întreaga sa operă, formată din versuri, proză, scrisori, culegeri din Sfinți Părinți, traduceri, reface drumul invers al omului căzut – din Ierihon către Ierusalim sau Sion, descriind simbolic, dar totuși practic, taina pocăinței. În mod special versurile sale descriu plânsul omului nostalgic după paradisul pierdut. Paradoxul vieții monahale este extrem de limpede exprimat în viața și scrierile Sfântului Ioan – deși retras din lume, cântă durerea lumii, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, propune o cale de regăsire interioară și de întâlnire cu Dumnezeu. Cu precădere versurile sale capătă valențe pedagogice. De altfel aceasta este dimensiunea esențială a operei sale – Sfântul Ioan Iacob scrie de dragul celor care au nevoie de îndrumare.

Vom încerca să identificăm trei momente simbolice, așa cum le sugerează Sfântul Ioan Iacob în versurile sale. În primul rând, acesta insistă mereu pe conștiința că, fără de Dumnezeu, omul are o valoare inferioară, oricum mult mai neînsemnată decât cea la care a fost chemat: „Ce sunt eu fără de Domnul?/ Sunt un praf de oase reci…/ Fără darul Sfintei Troițe,/ Eu sunt vierme stricător,/ Căci, trăind fără lumină,/ Fără de nădejde mor!” (Fără El). Era un om al timpului și înțelegea că definirea omului fără a-L lua în calcul pe Dumnezeu venea dintr-o perspectivă strict materialistă asupra lumii și omului, specifică vremurilor sale. Încrederea maximă în posibilitățile de manifestare ale tehnicii o socotea drept o fugă după himere și o anulare a sensului primordial al omului – aceea de a fi o ființă duhovnicească. Citez două strofe din poemul „Odinioară și acum”: „Toată străduința lumii /Este spre a dovedi /Că: „Materia e totul,/ Duhul n-are unde fi”!/ Cât de mult se mai înșală/ Cel numit „Cuvântător”/ Care cearcă numai „firea”/ Neștiind pe „Făcător”!”

În continuare, conștiința nimicniciei este baza de pe care se pornește în calea pocăinței, o lucrare permanentă a omului care îl face să experieze în arvună Împărăția lui Dumnezeu ca „deja”, dar și ca „nu încă”, deplin întâmplându-se după trecerea în veșnicie. În poemul „Diagnoză sufletească”, într-un limbaj extrem de simplu și de accesibil, dezvoltă această lucrare ascetică, atingând câteva etape esențiale în acest demers: atenția la propriile păcate (cunoașterea de sine) – „Dacă mintea noastră uită/ „Cunoștința cea de sine”,/ Zboară gândul totdeauna/ La păcatele streine”; urmată de pomenirea morții, ca sursă a nepăcătuirii – „Iar la „pomenirea morții”/ Dacă nu suntem deprinși,/ Ne luptăm cu grija vieții/ Și mereu suntem învinși”; nevoința rugăciunii, fără de care omul nu poate să progreseze – „Când lăsăm de bună voie/ Rânduiala rugăciunii,/ Prinde mare îndrăzneală/ Viermele deșertăciunii”; atenția ca asceza să fie susținută de înfrânare și post, evitând orice exces – „Băutura și mâncarea/ Folosind cu lăcomie/ Va veni pe capul nostru/ Pacostea de trândăvie”; evitarea clevetirii și a judecății aproapelui, următorul pas necesar – „De năravul clevetirii/ Dacă nu ne dezbărăm,/ Cu înșelăciunea minții/ Mai pe urmă ne legăm”; la toate acestea se adaugă postul simțurilor exterioare, care secondează și întăresc postul de bucate – „Iar auzul și vederea/ Dacă nu le stăpânim,/ Mare pagubă la suflet/ Totdeauna suferim”; în cele din urmă, mai este nevoie de o spovedanie sinceră, pentru a evita dezvoltarea ulterioară a păcatelor în patimi, după modelul teologiei ascetice clasice – „Când năravul rău clocește,/ (Nefiind mărturisit),/ Scoate puișori de patimi/ Care rod necontenit”.

Pe lângă osteneala omului, în urcușul său spre Cer, mai are nevoie de adierea harului, pe care o primește de sus: „Și-odată cu Lumina Sfântă/ Când vei trimite-o la Mormânt/ Stropește inima mea frântă/ Cu roua Duhului Tău Sfânt” (Dorul Sfânt).

La capătul drumului stă întâlnirea cu Domnul în Împărăția Lui. Aici se poate identifica și dorința sa ca toți, dar, în mod special cei din neamul său, să pornească pe drumul pocăinței, bătătorit și validat de înaintașii săi, și să ajungă la fericirea pe care Domnul a promis-o: „Având credința neclintită,/ Tu vei ajunge negreșit,/ (Pe calea neprimejduită)/ La „Țărmul” cel prea mult dorit./ Urmează deci pe calea dreaptă/ Strămoșilor celor iubiți;/ Căci, iată, duhul lor te-așteaptă/ În „Țara celor Fericiți”./ Mereu se roagă pentru tine/ La Milostivul Dumnezeu/ Să fii părtaș cu ei la „bine”/ Smerite suflete al meu”. Acesta poate fi și testamentul pentru neamul său – nu părăsiți credința neclintită, care ne conduce la „țărmul” promis de Domnul și atât de jinduit de om – pecetluit de cele două sentimente specifice omului duhovnicesc – durerea și dragostea pentru lumea întreagă. Sfântul Ioan Iacob este poetul lui Hristos, dar și poetul neamului său!

† Episcop vicar Benedict BISTRIȚEANUL