Sf. Ioan Carpatiul – un părinte filocalic

Filocalia, departe de a fi o lectură destinată exclusiv monahilor, poate inspira și celor din lume – prin minunatele cugetări ale autorilor ei – o schimbare a perspectivei asupra vieții.

Scrierile Părinților filocalici sunt rodul unei îndelungate și greu încercate experiențe duhovnicești, fiind predate – cel mai adesea sub forma unor scurte capete – celor însetați de povățuire. Ținta lor este edificarea omului lăuntric, eliberarea lui din constrângerile chinuitoare ale patimilor și dobândirea nepătimirii prin exersarea practicilor ascetice, dar mai ales prin rugăciune și paza minții. Volumul 4 al ediției românești, gândită, tradusă și adnotată de părintele Dumitru Stăniloae, cuprinde nu mai puțin de 11 autori, cu scrieri de o mai mică întindere, dar importante prin tematica spirituală atinsă. Între ei se numără Ioan Carpatiul, dat ca sfânt de unele manuscrise, precum și Sf. Nicodim Aghioritul, editorul Filocaliei grecești, publicată la Veneția în 1782, informație reținută și de sinaxare, care îl menționează între sfinții prăznuiți la data de 25 august.

Datele despre el sunt extrem de sumare, iar unele chiar ipotetice. Se știe că a trăit în veacul 7. Supranumele trimite către locul de proveniență, anume insula Karpathos din arhipelagul Sporadelor (Dodecanez), situată între insulele Rodos și Creta, subordonată în timp insulei Rodos, apoi dominației venețiene și ulterior turcești. Un anume Ioan, episcop de Karpathos, semnează actele Sinodului al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol (680), acesta fiind, se pare, și autorul scrierii inclusă în Filocalia. Conform unei alte ipoteze, episcopul Ioan, înaintea urcării pe scaun, ar fi trăit ca monah într-una din mănăstirile insulei, situată pe muntele Sfântului Epifanie sau al Sfântului Ilie, loc unde și-a însușit tainele vieții duhovnicești. Filocalia cuprinde două din scrierile acestui autor, respectiv: 100 de capete parenetice (sau, în ediția românească, „Una sută capete de mângâiere, către monahii din India care i-au scris lui”) – amintită în veacul 9 și de patriarhul Fotie, în Bibliotheca 201, tradusă în veacul 17 de J. Pontanus și inclusă ulterior în colecția Migne – și Logos askètikos kai parègorètikos (sau, în aceeași ediție, „Cuvânt ascetic și foarte mângâietor, către monahii care l-au îndemnat din India, întregind numărul celor o sută de capete”).

Cum observăm, două din scrierile sale Ioan Carpatiul le adresează unor monahi din India, indicație greu de interpretat. După unii cercetători, monahii respectivi ar fi trăit de fapt în Etiopia (cum consemnează și manuscrisul Vat. gr. 735, f. 185v), după alții chiar în India (urmași ai apostolatului Sfântului Toma, expuși, după veacul 6, influențelor nestoriene și căutând un reazem în monahii imperiului bizantin). Conform altor interpretări, adresarea episcopului Ioan e dată de contactul lui cu Sarazinii (arabi musulmani din Orient), care ocupaseră insula Rodos între anii 653 și 658 (și probabil și insula Karpathos, care depindea de ea), sau adresarea lui este una fictivă.

Dincolo însă de aceste informații mai puțin însemnate, importante rămân, peste timp, scrierile și învățăturile sale. Gândirea acestui autor filocalic – exprimată în consonanță cu spiritualitatea ascetică răsăriteană – are un caracter preponderent practic, sfera contemplației și a experiențelor mistice fiind atinse doar aluziv. El își propune să-și inițieze adresanții în tainele vieții ascetice, ale luptei cu patimile, în vederea obținerii curăției interioare. Parcursul spiritual al unui monah are aspectul unei lupte acerbe cu adversari redutabili, a căror înfrângere nu stă în puterea omului. Prin adversari Ioan Carpatiul înțelege în primul rând pe începătorul răutății, dar și aliații săi în existența umană; îi întâlnim enumerați astfel: „bărbatul cel nedrept, adică diavolul” (I, 5), „roiul gândurilor urâte” (I, 5), „omul cel vechi” (I, 5), trupul, „neamurile patimilor necuvioase” (I, 5), „dracii” (I, 10) ș.a. Războiul este unul duhovnicesc și trebuie purtat cu arme adecvate, care sunt și remedii pentru rănile păcatului: „meditările cuvântului dumnezeiesc” (I, 6), „vărsarea de lacrimi” (I, 6), „rugăciunea” (I, 6), „nădejdea neslăbită și neînfricată” (I, 6), „postul” (I, 9), „isihia” (I, 9), „frica de Dumnezeu” (I, 20), „atenția cea bună” (I, 20), „cugetarea neîncetată la cuvintele lui Dumnezeu” (I, 20), „răbdarea cu tărie a necazului” (I, 21) ș.a.

Exercițiile ascetice sunt necesare în procesul curățirii, însă nu sunt suficiente. Explorarea tărâmului lăuntric și depopularea lui de influențele demonice trebuie să constituie ținta monahului și scopul efortului său ascetic. „Nu numai prin înfrânare de la mâncări, ci și prin strigarea inimii veți putea zdrobi și izgoni gândurile rele și pe cei ce le strecoară” (I, 68). Un rol esențial joacă în viața monahului gândurile rele (logismoi), responsabile de tot răul din om, încât respingerea lor devine o nevoință indispensabilă. Ele sunt armele de atac ale vrăjmașului și trebuie anihilate prin paza minții, dar și prin celelalte lucrări duhovnicești ale minții: rugăciunea, psalmodierea, ascultarea cuvintelor dumnezeiești etc. „Tuturor trebuie să le interzicem scurt intrarea, prin împotrivire evlavioasă și rugăciune… ca să nu spurce locul cel sfânt și să întineze pe omul lui Dumnezeu” (I, 55). Autorii filocalici (preponderent cei din volumul 4 al ediției românești – Isihie Sinaitul, Filotei Sinaitul ș.a.) numesc această nevoință nepsis – trezvie sau paza minții, și care, împreună cu rostirea numelui lui Iisus, zidește omul interior.

Un accent aparte pune Ioan Carpatiul pe rezistența în fața necazurilor, a bolilor și a stărilor triste ale sufletului. Ele devin, prin asumare, izvor de binecuvântare și fac să înflorească harul Duhului (I, 19). În acest sens, monahii, „foarte îngreuiați de ispite” și dezgustați de petrecerea lor, nu trebuie să-i fericească pe mireni, ca unii dedați unei vieți plăcute și comode, căci „pentru cei ispitiți se păstrează răsplătirile și cununile” („Cuvânt ascetic și foarte mângâietor…”). Să mai remarcăm în gândirea Sfântului Ioan Carpatiul apelul frecvent la imaginarul veterotestamentar pentru argumentarea unei învățături ascetice. Persoane sau evenimente din istoria lui Israel – de exemplu, David (I, 2), Moise (I, 5 ), Sara (I, 37), Neeman Sirianul (I, 1, 37), Solomon (I, 43), Avraam (I, 56) sau rugul aprins (I, 3), ieșirea din Egipt (I, 5), vitele leviților (I, 78) etc. – sunt transpuse interior și devin paradigme pentru istoria frământată a sufletului. „Cel ce m-a scos prin urmare din Egipt, adică din lumea pierzătoare de suflet, Acesta este cel ce, luptând pentru mine cu braț ascuns, a biruit pe Amalec și i-a dat nădejdea că Domnul va zdrobi de la fața noastră și celelalte neamuri ale patimilor necuvioase” (I, 5).

Deși adresate monahilor, învățăturile acestui autor filocalic au un caracter universal, pentru că viața omenească este aceeași, precum aceeași este și lupta duhovnicească ce trebuie purtată.

Pr. Cătălin PĂLIMARU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut