Separatiştii

RADU VIDA

Basci, catalani, scoţieni, valoni, flamanzi, occitani, bavarezi, unguri, moldoveni, ruteni, kurzi, ca să nu mai vorbim de fostele popoare ale Iugoslaviei, toţi, în mai mare sau mai mică măsură, visează la separarea de ţările în care se află. Dorind fie independenţă, fie alipirea de o altă entitate statală. Şi luptă, şi dă-i… vorba lu’ nenea Iancu.

Nu prea ştiu cum e în altă parte, dar, în colţul nostru de lume, separatiştii nu sînt priviţi cu ochi buni. Şi nu mă refer neapărat la cei care, de secole, visează la Transilvania, considerînd-o perlă a coroanei ungare. Ei, ungurii din România, au destulă manipulare în fizic pentru a înghiţi povestea cu autonomia, independenţa şi, mai departe, unirea cu Ungaria. Semnul mirării se întipăreşte pe faţa oricui, însă, atunci cînd vine vorba despre asemenea trăznăi chiar la români.

Propaganda, mînă în mînă cu manipularea, are multe forme de manifestare şi, ca atare, duşmanii ţării noastre nu contenesc în a găsi noi şi noi exemple, prin care să justifice asemenea acţiune. Candidaţii unguri, spre exemplu, nu prezintă un tablou votiv al alipirii Transilvaniei de Ungaria, ci, mai degrabă, fac comparaţii, iluzorii cu Germania şi Elveţia. Să explicăm: convieţuirea cantoanelor s-a realizat pe cu totul alte baze (pe la 1200 şi ceva), iar permisivitatea germană, italiană, franceză şi rumansch (cu trend omofon) are ca liant ataşamentul faţă de valoarea comună a  luptei împotriva tendinţelor de acaparare a celor mici de către cei mari. Luptînd împreună, mai apoi, împotriva austriecilor, elveţienii s-au simţit solidari, dincolo de apartenenţa etnică, şi au coagulat o ţară cum alta nu-i, vorba aia. Şi n-ar renunţa la ea… Pe de altă parte, statutul federativ al Germaniei se potriveşte ca nuca în perete cu România şi, în speţă, cu Transilvania. Acolo, în Germania, se vorbeşte germana. Şi atît. Restul (permisiunea de a ţine slujbe în altă limbă, şcoli private pentru diferite etnii şi şoşotitul acasă al dialectelor aduse din te miri ce parte a lumii)  sînt surogate de adormit copiii. Cine nu ştie bine germana nu există. Iar cine nu există…

Dincolo de poveştile mai mult sau mai puţin inventate, separatiştii mizează pe orgoliul naţionalist al indivizilor. Iar sperietoarele din lanul de ignoranţă îşi ating scopul doar în campaniile electorale. Toţi „separatiştii”, mă rog, aceia cărora li se permite, candidează pentru fotoliile parlamentare ale majorităţii şi doar din cînd în cînd flutură ideea separării de ţară, căutînd o… mamă iluzorie şi, de cele mai multe ori, vitregă. Între timp, adică 4 ani lungi şi … graşi, stau bine-mersi şi nici măcar nu dovedesc interes pentru nevoile etniei care le-a acordat încrederea. Urmărind un singur scop: îmbogăţirea proprie. Şi, din cînd în cînd, jucînd la „dublu”, promiţînd marea cu sarea, doar pentru a putea suge la cele două ţîţe ale mamelor despre care am vorbit mai înainte.

Aş vrea să recitim înşiruirea din chiar începutul acestui editorial şi…, în cor, să le spunem celor amatori de separatisme că Elveţia nu se va separa niciodată pe baze etnice. Iar Germania… Ei, bine, locomotiva  Europei a luptat şi realizat cea mai spectaculoasă unire. Şi, între noi fie vorba, s-ar… mai unifica măcar  cu Austria şi Elveţia. Dacă ar putea. Şi dacă şi acestea din urmă ar vrea.

Iar pentru transilvănenii români, care cochetează cu ideea separării de „mitici”, le spun doar că „unde-s doi, puterea creşte”. Iar unde-s trei-patru, e şi mai bine!