Sensul creștin al bunurilor materiale

Una din cele mai cunoscute pilde, rostită și tâlcuită de Domnul Hristos și consemnată de evangheliștii sinoptici (Matei, Marcu și Luca) a fost pilda semănătorului. O altă pildă rostită și explicată de Domnul Hristos însuși a fost pilda cu neghina semănată în grâu, aceasta din urmă însă fiind consemnată numai de Sfântul Apostol și Evanghelist Matei în capitolul al XIII-lea al Evangheliei sale.

Ar fi superfluă o altă explicare decât cea dată de Mântuitorul Hristos. Cert este că locurile unde a căzut sămânța – adică cuvântul lui Dumnezeu – sunt patru categorii de oameni. Așadar patru locuri – patru categorii de oameni. Cu altă ocazie am vorbit despre pământul cel bun, despre oamenii credincioși care aud cuvântul, care-l primesc și aduc roade – fiecare după măsura lui: unul, treizeci, unul, șaizeci și altul, o sută. Acum ne rețin atenția alte două categorii de oameni – cei care trăiesc în loc pietros și cei care trăiesc între spini.

Spune Hristos că unii din cei care aud cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar n-au rădăcină în ei, ci țin cuvântul acesta până la un timp; apoi când se întâmplă strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc. Apoi sunt alții care ascultă cuvântul, dar grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbușă cuvântul și-l fac neroditor. Așadar, neroditori sunt cei nesta-tornici și cei plini de grijile veacului acestuia. Dacă alăturăm această tâlcuire a pildei semănătorului (tâlcuire făcută de Domnul Hristos însuși) episodului cu tânărul cel bogat, avem în față un exemplu concret al celor care, cuprinși fiind de înșelăciunea bogăției, se înăbușă și nu rodesc.

De notat că toate cele trei relatări ale evangheliștilor sinoptici leagă renunțarea la avere a tânărului bogat de urmarea lui Iisus: „Vinde averea ta și dă-o săracilor, după aceea, vino și urmează-Mi” (Mt 19, 21; Mc 10, 21; Lc 18, 22). Înseamnă că „sărăcia” cerută tânărului bogat nu este un „sfat”, ci o „poruncă”, tot atât de necesară ca și celelalte porunci. Într-adevăr, pentru acest tânăr, lepădarea de avere era o condiție a mântuirii. De ce pentru el și nu pentru toți? Pentru că lui bogăția îi era o piedică în calea mântuirii, în calea urmării lui Hristos. Când e pus să aleagă între a deveni ucenicul lui Iisus și bogăție, el alege bogăția; deși vrea să se mântuiască, averea pământească îi este mai scumpă decât mântuirea.

Se ridică atunci două probleme: Ce atitudine trebuie să avem noi, credincioșii, față de bunurile materiale? Care este sensul creștin al bunurilor materiale?

Un om credincios va privi bunurile materiale ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu. Nimeni nu este vrednic de Hristos dacă iubește „mai mult” decât pe Hristos ceva din cele pământești. Domnul Hristos nu condamnă bogăția în sine și nici nu-i condamnă pe cei bogați, ci condamnă lăcomia și înrobirea față de cele pământești.

Tânărului bogat, Domnul Hristos îi spune: „Dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile” (Mt 19, 17). Domnul citează chiar cinci porunci din partea a doua a Decalogului. Cine respectă toate aceste porunci, acela a făcut din partea sa tot ceea ce se cere pentru ca să poată intra în viața de veci.

Tânărul nu vede în această învățătură ceva nou, ceva ce nu știa. Mai mult decât atât, spune că le-a și împlinit: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește?” (Mt 19, 20; Mc 10, 20; Lc 18, 21). Urmează, astfel, a doua parte a răspunsului lui Iisus. „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Mt 19, 21), un îndemn pe care tânărul nu l-a ascultat, căci „a plecat întristat, căci avea multe avuții”.

Mântuitorul Hristos folosește de două ori expresia „dacă voiești”. La început, când tânărul îl întreabă: „Ce bine să fac, ca să am viața veșnică?”, Domnul Hristos îi zice: „Dacă voiești să intri în viață păzește poruncile” (Mt 19, 17). Mai apoi, când tânărul mărturisește că a păzit poruncile, Domnul Hristos îi spune: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Mt 19, 21). La evangheliștii Marcu și Luca, Iisus introduce partea a doua a răspunsului Său prin cuvintele: „Încă una îți lipsește”, fără a lăsa impresia că ar exista vreo deosebire între „a intra în viață” și „a fi desăvârșit”. Foarte mulți comentatori au crezut că află aici temeiul pentru o dublă morală: una „a poruncilor” (absolut necesară pentru toți cei care vor „să intre în viață”, adică să se mântuiască; cealaltă, a sfaturilor evanghelice, definind o cale a „desăvârșirii” la care nu suntem toți chemați, ci numai unii – de exemplu, monahii). De fapt, însă, cele două expresii sunt sinonime, căci desăvârșirea nu este altceva decât împlinirea integrală a poruncilor lui Dumnezeu. Nu există, deci, o dublă morală, și nicăieri în Noul Testament nu citim că un creștin care nu și-a vândut toată averea n-ar fi decât pe jumătate creștin.

Morala creștină face deosebire între porunci și așa-zisele sfaturi pentru o perfecțiune superioară, care nu sunt adresate tuturor. Suntem liberi să le respectăm sau nu. În practică, distincția poate fi justă; dar Părinții Bisericii se îndoiau și că ar fi justă din punct de vedere spiritual. Spiritual vorbind, nu există nici o diferență între porunci și sfaturi pentru perfecțiune. În ce sens? Am putea explica mai bine printr-un exemplu. Prin învățământul muzicii, studenții învață regulile armoniei; dar cel ce vrea să devină compozitor știe că acesta este doar începutul pentru a ajunge să creeze, să exprime prin muzică o nouă frumusețe. În același fel, cei care în viața spirituală vor să treacă dincolo de ceea ce este scris au înțeles că iubirea merge dincolo de porunci, dincolo de limitele obligației.

Pe de altă parte, ideea că „desăvârșirea” ar fi o plată pentru niște „merite” suplimentare este cu totul străină învățăturii de credință ortodoxe. Mântuirea nu este o plată pe care ar merita-o renunțările sau eforturile noastre, ci un dar al lui Dumnezeu. Călugării nu se mântuiesc pentru că au renunțat la bogăție sau pentru că au depus votul fecioriei și al ascultării, ci pentru că pe lângă celelalte porunci le respectă și pe acestea trei. Și aici trebuie subliniată diferența dintre poruncă și sfat. Porunca are aceeași autoritate atât pentru pentru călugări, cât și pentru mireni, dar pentru călugări cele trei voturi – al sărăciei, al fecioriei și al ascultării – s-au transformat din sfaturi evanghelice în porunci. Așadar, toți suntem datori să împlinim poruncile. Numai cine împlinește poruncile numai acela intră în viață, iar împlinirea poruncilor nu este altceva decât punerea în faptă a cuvântului pe care Domnul Hristos l-a semănat în sufletul nostru. Cel care-l ascultă și-l împlinește acela se mântuiește, acela intră în viață, acela devine desăvârșit.

Pr. dr. Petru Ioan ILEA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut