Semnificația istorică a adoptării Tratatului de la Trianon

La 18 ianuarie 1919, s-au deschis lucrările Conferinței de Pace de la Paris, care timp de doi ani (1919, 1920) a focalizat atenția opiniei publice internaționale.

Trasarea noilor frontiere ale României, mai ales cu Ungaria și Iugoslavia, a solicitat o amplă activitate diplomatică a guvernului român, a delegației României la Conferința de pace de la Paris, condusă de Ion I.C. Brătianu, care a susținut cu fermitate să se respecte granițele convenite cu Antanta (în vara anului 1916), prin Tratatul de Alianță militară ca un drept sacru.

Frontiera dintre România și Ungaria era, în esență, frontiera actuală și a fost acceptată de Guvernul României. Dar nu era cea promisă prin tratatul de Alianță din 1916, adică aceea a întregului curs al Tisei, de la Szeged la sud, la Vesaros-Nameny, la nord. La Trianon, i s-a stabilit României un teritoriu mai mic decât acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării, formulat de președintele SUA, W. Wilson.

Granița dintre România și Cehoslovacia, stabilită al Conferința de Pace, coincidea cu ce s-a promis României prin Tratatul de Alianță din 1916.

Marea luată a dat-o Brătianu în legătură cu Tratatul Minorităților, care îl însoțea pe cel cu Austria. Marile puteri, preocupate de situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare AustroUngariei (adică în frontierele cărora intraseră teritorii ale fostei monarhii dualiste), și în primul rând de situația minorității evreiești, au dorit să aibă un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minorități.

A doua categorie de clauze care lezau suveranitatea de stat a României, înscrisă în proiectul de tratat cu Austria, se referea la probleme economice. Potrivit acestor clauze, România urma să semneze o convenție după care, timp de cinci ani, trebuia să acorde liber tranzit pentru toate mărfurile, mijloace de transport și supușii Puterilor Aliate și Asociate, fără niciun fel de vamă, în condiții cel puțin egale cu cele rezervate supușilor români.

Brătianul părăsește Parisul

În plus, Tratatul cu Austria impunea României plata unei importante părți a datoriei de stat fostei monarhii austroungare, precum și alte sarcini financiare, sub pretextul sporurilor teritoriale obținute.

După ce Conferința de Pace de la Paris a decis, la 27 iunie 1919, ca Banatul să fie împărțit între România și Iugoslavia, ceea ce încălca Tratatul dintre România și Antantă, din august 1916, prin care se prevedea că întreg Banatul să aparțină României, Brătianu a protestat vehement față de aceste clauze, care lezau grav independența și suveranitatea României.

Lovindu-se, însă, de atitudinea rigidă a celor din Consiliul Suprem al Conferinței, care nu a acceptat să modifice în cele două tratate clauzele care „aduceau atingere demnității în interesele țării”, Brătianu a declarat că guvernul român nu le poate semna în acea formă și a considerat că e mai bine să demisioneze din funcția de șef al guvernului.

Brătianu a părăsit Parisul, iar la 12 septembrie 1919 a demisionat, cu întregul său guvern. La 1 decembrie 1919, în fruntea guvernului român a venit Alexandru VaidaVoevod, preluând și șefia delegației României la Conferința de Pace. Bun diplomat, caracter flexibil și pragmatic, VaidaVoevod a reușit să dezamorseze starea de criză dintre București și Paris, survenită în legătură cu cele două tratate, obținând unele reformulări în textele lor, astfel încât România a acceptat să semneze tratatul cu Austria și cel al Minorităților.

Astfel, desăvârșirea unității naționale a României a căpătat o recunoaștere internațională prin tratatele de pace din Sistemul de la Versailles, elaborat la Conferința de Pace de la Paris, după încheierea Primului Război Mondial.

La 28 octombrie 1920 s-a semnat, la Paris, Tratatul de Pace între România, pe de o parte, și Anglia, Franța, Italia și Japonia, de cealaltă parte, privind recunoașterea unirii Basarabiei cu România.

Ungaria se opune principiului naționalităților

Dintre toate țările învinse, cu care s-au semnat tratatele de pace, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris, din care făceau parte doar Statele Unite, Anglia, Franța și Italia, a avut cel mai mult de furcă cu delegația Ungariei, care nu a vrut, sub niciun motiv, să se recunoască învinsă și, mai ales, să i se aplice principiul naționalităților. Pentru ea însemna destrămarea și sfârșitul propriului imperiu, la care a ținut atât de mult și în fruntea căruia voia să se simtă semeață și confortabil.

Doar după înfrângerea revoluției comuniste și stabilizarea situației, Ungaria este invitată la Conferința de Pace de la Paris. O delegație ungară, condusă de contele Apponyi sosește în capitala Franței la 7 ianuarie 1920, dar nu pentru a semna încheierea păcii, ci pentru a încerca să salveze „Ungaria Mare” sau o parte din aceasta. Cu o suită de 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experți și consilieri politici, contele Appony a făcut o adevărată demonstrație de forță în fața Consiliului Suprem al Păcii.

Preț de câteva luni de zile, stufoasa delegație ungară i-a hărțuit pur și simplu pe cei din Consiliul Suprem al Păcii de la Paris.

În replică, delegația română arăta că „delegația ungară, sub haina plebiscitului, face o ultimă încercare de a menține integritatea teritorială a Ungariei”.

Conferința miniștrilor de externe și ambasadorilor din cadrul Conferinței de Pace, întrunită în martie 1920, a respins ca nefondate cererile delegației maghiare cu privire la organizarea unor consultări populare, pe cale plebiscitară în teritoriile desprinse din Ungaria și reunite cu patriile de origine. Alexandre Millerand replica delegației maghiare, în numele Conferinței de Pace, că „popoarele și-au exprimat voința în lunile octombrie și noiembrie 1918, iar, drept urmare, aceste popoare, multă vreme oprimate, s-au reunit cu frații lor, italieni, români, iugoslavi, cehoslovaci”.

În final, Consiliul Suprem al Păcii a rămas însă ferm, respingând toate cererile delegației maghiare, formulate în cadrul Conferinței de Pace, consfințind frontierele Ungariei cu România, Cehoslovacia și Iugoslavia, fixată încă în iunie 1919.

4 iunie 1920, ora 16³⁰

Apponyi și delegația sa au refuzat semnarea Tratatului și a demisionat la 3 martie 1920. Abia la 17 mai 1920, ministrul de externe al Ungariei, contele Teleki, printro notă expediată președintelui Millerand, înștiințează Consiliul Suprem că Ungaria va semna, totuși, Tratatul în forma elaborată de acesta.

În cele din urmă, la 4 iunie 1920, ora 16³⁰, în clădirea Marelui Trianon din Versailles, are loc semnarea Tratatului de Pace între Marile Puteri Aliate și Asociate, printre care și România, pe de o parte, și Ungaria, pe de altă parte, prin el se recunoaște valabilitatea juridică internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului cu România.

Adoptarea Tratatului de la Trianon a reprezentat nu numai o victorie strălucită a diplomației românești și a Aliaților în cadrul Conferinței de Pace, ci, în primul rând, o recunoaștere internațională, un act de justiție internațională făcut față de poporul român, o consacrare a hotărârii istorice de la Alba Iulia, adoptată la Adunarea Națională a celor peste 100.000 de români transilvăneni. Aceasta s-a impus opiniei publice internaționale și reprezentaților statelor reunite la Conferința de Pace de la Paris, în frunte cu Anglia, Franța, S.U.A., cu un act de autodeterminare, ca un drept inalienabil al poporului român.

Tratatul de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 de 23 de state, 11 din Europa – de o parte Ungaria, iar de cealaltă parte Puterile Aliate și Asociate, printre care și România, și cele trei state noi – Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia – și cele 12 extraeuropene – S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud Africană, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama și Siam (Thailanda de azi). Din partea României, tratatul a fost semnat de Nicolae Titulescu, secretarul delegației României la Conferința de Pace, și de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat. Ungaria a desemnat pentru semnarea Tratatului pe Gaston de Benard, ministru muncii și ocrotirii sociale, și pe Alfred DrascheLazăr de Thorda, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar.

Aceste semnături confereau Tratatului de la Trianon temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice și etnodemografice ale poporului român, și anume Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, România.

Referindu-se la semnificația acestui mare act istoric, Nicolae Titulescu, cel care a jucat un rol proeminent în edificarea diplomației mondiale asupra legitimității Unirii Transilvaniei cu România, sublinia: „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfințire a unei ordini de drept”.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari” și alipirea părților locuite de alte naționalități decât cea maghiară la statele care s-au format atunci ori și-au desăvârșit unitatea națională. Art. 2735 al Tratatului consfințește includerea teritoriului Croației și Sloveniei și Voivodina (inclusiv o treime din restul Banatului), în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei și Regiunea Transcarpatia din Ucraina; în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Crișanei și părții răsăritene a Banatului, în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria. Marele perdant a fost imperiul austro-ungar, considerat de experții vremii cea mai teribilă închisoare a popoarelor. Austria și Ungaria au devenit și ele state de sine stătătoare, însă mult mai mici. Trianonul a consfințit existența unui stat maghiar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungar devenea majoritar și stăpân pe propria țară.

Sindromul Trianon

Cu toate acestea, Trianonul a fost și continuă să fie conceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă, o adevărată tragedie și o psihoză națională, un adevărat sindrom specific poporului ungar – Sindromul Trianon. Adepții hungarismului refuză să accepte că Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Rege Ștefan, regat care, de fapt, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, din 1867, Dubla Monarhie Austro-Ungară), dar formal a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit titlul de regii apostolici ai Ungariei.

Revizionismul ungar, apărut imediat după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, așanumita „națiune ungară” nu s-a împăcat niciodată cu pierderea provinciilor care aparțineau Ungariei multinaționale, a proprietăților pe care le-au avut în Transilvania. De aceea, mișcarea revizionistă și neorevizionistă ungară, indiferent de regimul de la Budapesta, are un singur țel: destrămarea României și unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Deși Ungaria a semnat Tratatul de la Trianon, a fost mai mult formal, pentru că ungurii vedeau în tratat doar o situație de conjunctură, ce va fi schimbată nu peste multă vreme, în 1940. Refuzul realității și speranța într-o revanșă și în revenirea la ceea ce a fost cândva, au fost sintetizate în acel celebru slogan „Nem, nem, soha” – „Nu, nu niciodată”, născut chiar la semnarea Tratatului de la Trianon, ce dăinuie și astăzi.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN