Șeful de barcă, pirații și căpitanul…

Vorbim de corupție mereu, știm că ne sufocă, otrăvește, ucide. Și? Ce facem? Pe foaie totul e frumos, am scris cu litere lucitoare că luptăm împotriva ei. Ne-am scris și pe frunte că facem asta. Și, Doamne, ce ne mai place așa. Și luptăm, și tot luptăm, și iar luptăm, până cădem lați de atâta luptă. Și, nu știu cum reușim, dar după atâtea bătălii duse, cancerul e și mai mare, Dihania e și mai înfiptă în trupul muribund. Mai au ce stoarce, fiți fără grijă, pentru că, bag seamă, ăsta e și rostul luptei. Sau, în varianta puțin probabilă: atâta ne duce capul.

Cum să fie altfel, când în loc să punem mâna pe flintă, alegem să ne împiedicăm, și știm că nu mai trebuie decât să ne desfacem larg picioarele, să fim mai crăcănați decât orice curvă de pe lumea asta?

Cum să fie altfel, când navele pornite la război au, mai toate, ancorele azvârlite peste bord? Cum altfel, când căpitanul a lăsat demult timona, și se gândește că era mult mai bine să fi fost el însuși un pirat? Cum, Doamne, să fie altfel, când mai toți își leapădă cămașa albă și chipiul pentru banda neagră trasă peste ochi, excitați că pot flutura și ei steagul cu cap de mort?

Prioritatea lui nu mai e războiul, nu mai e securitatea vasului și a celor ce s-au înhămat cu bună credință alături de el în bătălie. Nu, căpitanul a lăsat până și timona în voia sorții. Scopul? Unul singur: să fie și să arate ca un pirat pe sub cămașa albă. Ce război? Ce bătălie? Să fim serioși. se comandă steagul cu morți, ochiul de sticlă și, musai, o gheară pentru antebrațul stâng. De cel drept mai e nevoie, mai sunt acte de semnat.

Livrarea nu e deloc o problemă, și se face, de cele mai multe ori, cât ai zice… pirat. Trebuie doar să vrei, să te decizi că vrei să urci pe catarg steagul cu cap de mort, sau doar să pleci capul. Ispita e mare atunci când te uiți cu groază la dulapul plin de schelete, la pisicile din jur, la contul din bancă, sau doar la piratul din vecini.

Ce vremuri! Nici pirații nu mai sunt ce-au fost odată!

Undeva pe fiecare navă, însă, mai există bărci. Nu știu mulți de existența lor, darămite unde sunt înghesuite. Căpitanul te vrea prost.

Bărcile. Din fericire, de la o vreme, nu mai sunt goale și sunt tot mai ades lansate la apă. Nu de căpitan, el a și uitat de ele. Adevărata bătălie, adevăratul război, se duce acum cu barca. Nava se va scufunda, și nu va vedea nicicând țărmul.

Șeful de barcă e mintea sclipitoare, opusul piratului. cel care a preferat să sară din nava aflată în derivă și să ducă mai departe războiul ce părea pierdut.. Șeful de barcă știe cum să apuce și să folosească flinta. Ținta lui este aceeași: sistemul bolnav.

Lupta este dură și pentru el nu este nimic mai important decât să arate cui trebuie și oricui e interesat, că dreptatea și adevărul sunt de un singur fel. Puțini s-au încumetat să-i sară alături în barcă. Dar sunt acolo cu el, înfruntând apele învolburate.

O vreme, barca se ține bine, dar alte vase pirat i-au luat deja urma. A început să ia apă, iar țărmul pare să nu mai fie atât de aproape. Șeful de barcă a obosit și el, și a redus strocul. Se uită în jur și nu vede decât întinderea de apă. În barcă, marinarii lui sunt tot mai puțini.

În nebunia lui, șeful de barcă nu se poate opri, și încă mai vâslește. Știe cum poate fi câștigat acest război, dar se simte tot mai singur. Vâslește, dar cu flinta încărcată lângă el. Știe că are aliați, nu mulți, dar puternici, mânați de aceeași dorință de izbândă. Doar că, aceștia stau încă inerți și nevăzuți, exact atunci când e mai mare nevoie de ei.

O minte sclipitoare nu trebuie lăsată, niciodată, singură.

PS: Orice asemănare cu personaje reale nu este deloc întâmplătoare.