Şef peste şefi

RADU VIDA

A început campania electorală. Nu a noastră sau, mă rog, nu în genul în care eram obişnuiţi. Spun: a început campania lor electorală, pentru că, realmente, este ciudat ca, înainte cu doi ani de momentul decisiv, să fie declarate alegeri europene.  Mascarada din 2014 se anunţă importantă, însă, datorită faptului că în politica continentului nostru apar o serie de elemente noi, nemaiîntîlnite de-a lungul istoriei.

Relaţiile internaţionale au stabilit între popoarele Europei tot felul de dependenţe, suzeranităţi ş.a.m.d. Dar întotdeaua s-au înregistrat şi replici pe măsură, iar pînă la urmă popoarele şi-au cîştigat libertatea, alegîndu-şi destinul după propria voie.  Vremurile au născut conducători de mare ţinută, veneraţi de popoarele lor, tocmai pentru că le-au întruchipat voinţa de neatîrnare. Şi i-au urmat „prin foc şi sabie” cînd a trebuit, doar pentru iluzoria şansă de a fi stăpîni pe soarta lor. Grecii, romanii, francezii, austriecii, nemţii… toţi, în … felul lor au încercat să „unifice” popoarele Bătrînului Continent. Cotropind, numind conducători locali, care, pînă la un punct, au trădat. Dorinţa de libertate n-a putut fi oprită şi, mai bine de 2000 de ani, dezideratul de neatîrnare a născut eroi.

Acum se vrea altceva! Consens. Alegeri. Democraţie. Majoritate. Şi, în final, unul dintre cele 500 de milioane de oameni şi nenumărate naţii să aibă puterea. Delegată de toţi oamenii Europei. La un singur „sceptru”. Nu vreau să aduc în discuţie birocraţia care se va naşte după asemenea acţiune. Pînă la urmă, e nesemnificativă. Cu atît mai mult cu cît, zice, urmăreşte un scop nobil. Acela de a avea un conducător unic. Care să întrunească toate caracteristicile islandezului, norvegianului, corsicanului, cipriotului şi românului. Egal în drepturi cu neamţul, ţiganul, francezul, albanezul sau italianul.  Nu văd un asemenea om.

Toate figurile din politica Europei sînt expirate. Dar, poate, cine ştie! Chiar dacă, în timp, s-ar găsi acea carismă cu care să fie toate popoarele de acord sau măcar majoritatea dintre ele, tot ar mai rămîne orgoliile. Cele colective şi, mai apoi, personale. Sînt curios şi, sincer, aş vrea s-o văd pe Regina Angliei  aşteptînd în zoala aeroportului vizita de stat a Preşedintelui Europei în judeţul  GB. Care Preşedinte ar mustra-o pe Majestatea-Sa că n-a făcut aia, n-a rezolvat aialaltă… După ce i-aş admira pe  regii Spaniei, Danemarcei, Suediei făcînd sluj la dom’ Preşedinte al Europei, aş savura prosternarea preşedintelui Franţei şi cancelarului Germaniei şi m-aş distra în faţa grabei cu care aceştia ar încerca să-i ghicească gîndurile Marelui Om.  Nu-mi mai pun problema ce ar şti un Preşedinte lituanian, spre exemplu, despre doleanţele moldovenilor de peste Prut, sau cum s-ar apleca luxemburghezul, aflat în cel mai înalt fotoliu al aleşilor europeni, asupra  disensiunilor dintre ruteni, unguri şi ucraineni. Şi exemplele ar putea continua.

Pînă atunci, trebuie să suportăm corupţia elitelor politice europene, tendinţa acestora de a mai crea o Cameră la Parlamentul European (bani pe apa sîmbetei!), vrajba politică dintre Est şi Vest, clivajul economic şi social dintre Nord şi Sud şi un milion de alte şi alte probleme, rezolvabile, desigur, prin asumarea unui Preşedinte Global, al nimănui, dar, cu siguranţă, al tuturor.