Se profilează la orizont o epocă “post-occidentală”

La Stampa

(Articol de Charles Kupchan, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Georgetown şi senior fellow la Consiliul pentru Relaţii Externe)

Europa şi SUA trec simultan printr-o perioadă prelungită de slăbiciune economică şi politică. Multe dintre puterile emergente ale lumii se bucură însă de o creştere economică stabilă şi îşi extind influenţa geopolitică. Se profilează la orizont o epocă “post-occidentală”.

Recent, Zbigniew Brzezinski şi Marta Dassu şi-au adus contribuţia la această dezbatere. Brzezinski sugerează că Occidentul ar trebui să se întărească prin extinderea spre Est, la Rusia, Turcia şi aliaţii din Asia, pregătiţi să supravegheze creşterea Chinei. Dassu susţine că Occidentul nu ar trebui să privească doar spre Est, ci şi spre Sud, la Brazilia şi alte ţări într-o comunitate “panatlantică” mai amplă. Cei doi sînt de acord că Occidentul ar trebui să se întărească prin expansiune geografică.

Ambele propuneri sînt rezonabile, dar nu ajung la miezul problemei. Viitorul Occidentului se bazează pe sănătatea şi vitalitatea nucleelor sale tradiţionale nord-americane şi europene. Deşi atît Brzezinski cît şi Dassu recunosc necesitatea pentru SUA şi UE de a-şi face ordine la ele acasă, ei distrag atenţia de la această prioritate, sugerînd că extinderea, mai degrabă decît reînnoirea internă, este fundamentală pentru viitoarea forţă a Occidentului.

Chiar dacă Occidentul ar fi capabil să regăsească vitalitatea internă şi să-şi extindă prezenţa, va trebui să gestioneze tranziţia la o lume în care puterea să fie distribuită mai echitabil. Fără a mai menţiona faptul că abordările non-occidentale ale guvernanţei interne şi internaţionale ridică provocări tot mai mari la adresa ordinii internaţionale, aşa cum a fost stabilită sub supravegherea Occidentului. Poate că Occidentul are încă în faţă anii cei mai buni, dar dominaţia materială şi ideologică de care s-a bucurat în ultimele două secole nu mai este sustenabilă.

Slăbiciunea economică şi politică ce afectează Occidentul nu este pur şi simplu un alt accident temporar cauzat de o recesiune economică sau de o serie de decizii politice greşite. Mai degrabă, SUA şi Europa trăiesc împreună o criză de guvernanţă democratică născută din impactul globalizării asupra societăţilor occidentale.

Globalizarea prezintă o factură economică foarte mare democraţiilor occidentale. Intrarea a miliarde de lucrători cu salarii mici în economia mondială a generat o stagnare a salariilor clasei de mijloc şi o inegalitate crescîndă în cea mai mare parte a Occidentului industrializat. În ultimii zece ani, venitul mediu al familiilor din SUA a scăzut cu peste 10%. Între timp, inegalitatea veniturilor a crescut constant, făcînd din SUA ţara cea mai puţin echitabilă din lumea industrializată. În mare parte din Europa, în ultimii 20 de ani, veniturile clasei de mijloc au scăzut, iar inegalitatea a crescut. Chiar şi Germania, prima economie a UE, a cunoscut o contracţie de 13% în clasa de mijloc între 2000 şi 2008.

În faţa acestor ameninţări, alegătorii sînt în căutare de ajutor la reprezentanţii lor aleşi. Dacă, pe de o parte, globalizarea încurajează această cerere presantă de rol activ al guvernului, pe de altă parte, face ca această resursă să fie în pericol.

Interdependenţa generată de globalizare diluează impactul multora dintre instrumentele politice tradiţionale folosite de democraţiile liberale. Anvergura şi viteza fluxurilor globale de comerţ şi de capital implică faptul că acţiunile întreprinse în capitalele occidentale sînt în mod regulat depăşite de evoluţii apărute în altă parte, cum ar fi intransigenţa Beijingului privind aprecierea monedei sau deciziile investitorilor internaţionali şi a agenţiilor de rating. O acţiune eficientă nu se mai bazează în principal pe cooperarea dintre democraţii care gîndesc la fel.

Neconcordanţa dintre cererea tot mai mare de bună guvernare şi oferta tot mai scăzută este una dintre cele mai grave provocări cu care se confruntă astăzi lumea occidentală. În SUA, criza de guvernanţă a luat forma unei polarizări greu de gestionat, în Europa asumînd conturul unei forme inflexibile de renaţionalizare, care neagă UE sprijinul colectiv de care are nevoie pentru a răspunde provocării unei lumi globalizate.

Occidentul are nevoie urgentă de un răspuns convingător la tensiunile structurale dintre democraţie, capitalism şi globalizare. O nouă agendă politică trebuie să reafirme controlul popular asupra politicii economice. Democraţiile liberale trebuie să se adreseze planificării strategice şi investiţiilor conduse de stat în infrastructuri, educaţie şi muncă, pentru a restabili competitivitatea, a reechilibra inegalităţile şi a avantaja colectivităţile mai degrabă decît acoliţi de partid sau interese speciale.

SUA şi Europa trebuie să perfecteze o strategie colectivă pentru a gestiona tranziţia în politica globală. Ele ar trebui să investească în instituţii regionale care pot contribui la promovarea stabilităţii şi prosperităţii în aceste zone.

Un plan de securitate regională pentru nord-estul asiatic este mai realist şi mai eficient decît să se impună în mod artificial NATO şi alte instituţii occidentale în Pacific. Acelaşi lucru este valabil şi pentru America Latină. Mercosur şi Uniunea de apărare prevăzută de Brazilia oferă mai multe perspective de comunitate “panatlantică” artificială, care presupune ca Washingtonul, Bruxellesul, Brazilia şi Rabatul să se constituie într-o comunitate strategică operaţională.