Scriitorul Mircea Ioan Casimcea la 80 de ani

80 de ani? N-ai zice, după cum arată. Şi după cum îl poţi vedea alergând de colo-colo, uneori de dimineaţa până seara. Şi cu real folos, evident. N-are pic de astâmpăr. Ca argintul viu! Îl cunosc de peste 50 de ani şi, în toţi aceşti ani, nu l-am văzut nici măcar o clipă îmbătrânind. Eu nu-l ştiu decât tânăr. Dar dacă e drept ce „grăieşte” cartea lui de identitate (născut pe 4 noiembrie 1936), asta e. Fără comentarii!
A absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi, tot acolo, Institutul de Biblioteconomie. În 1959, vine la Turda şi se angajează ca bibliograf, la Biblioteca raională (azi, „Teodor Murăşanu”), ajunge bibliograf şef, apoi director. Urmează, totodată, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi începe să scrie. Şi să publice, debutul său absolut producându-se în anul 1967, în revista „Tribuna”, iar cel editorial, în 1982, cu volumul de proză scurtă Colonia, carte care îi aduce şi cel dintâi premiu literar.
De la bibliotecă ajunge la Comitetul Municipal de Cultură şi Artă Turda. Preşedinte, funcţie în care îl prind evenimentele din decembrie 1989. Pleacă de-acolo (aşa a fost „moda” în acele zile, tulburi şi fierbinţi!) şi „descalecă” la Teatrul Municipal Turda, mai întâi secretar literar, apoi director. Vorba aceea: omul mai vine, mai stă, dar mai şi pleacă. Mircea Ioan Casimcea însă, nu şi nu! Că el rămâne, el are acolo de rezolvat „o problemă”. Şi n-a rămas degeaba, vă garantez. Au fost 10 ani denşi pentru teatrul turdean, cu numeroase premiere, cu evenimente memorabile (printre care şi aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea instituţiei respective). A plecat, totuşi, în 1999, când s-a pensionat. Dar, în tot acest timp, Mircea Ioan Casimcea nu şi-a neglijat nici condeiul, deşi risc să fiu contrazis la o adică. Fiindcă, de la debutul editorial, în 1982, au trecut 15 ani până i-a apărut următoarea carte! Tot de proză scurtă: Oameni în tren (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997). De aici încolo, însă, urmează carte după carte. A scris, în total, cinci romane, opt volume de proză scurtă, trei de poezie, alte trei cărţi pentru copii, dar şi cărţi de publicistică (articole, tablete, cronici literare şi dramatice, studii), la care se mai adaugă cele peste 10 antologii de literatură, unde scriitorul turdean (prin adopţie) este o prezenţă remarcabilă, cărţile sale fiind bine primite de cititori şi critica literară. Irina Petraş, bunăoară (preşedinta Filialei Cluj a USR) o spune, citez „Mircea Ioan Casimcea propune în romanul de faţă un soi de Han al Ancuţei, un mic decameron îmblânzit şi sfătos. Se respectă, în mare, ceremonialul tradiţional al povestirii: se construieşte un spaţiu al enunţării, poveştile au intro-uri de captare a atenţiei, povestitorii sunt atenţi la suspans, ştiu să tărăgăneze curgerea întâmplărilor cu o glumă ori o vorbă în răspăr, sunt încântaţi de propriile născociri şi le ascultă cu sufletul la gură pe ale celorlalţi”.
Despre romancierul Mircea Ioan Casimcea scrie şi Constantin Cubleşan : „Acest roman, intitulat Amintiri închipuite, pe care l-am citit (surprins peste măsură cu emoţia cu care l-am citit pe vremuri pe Panait Istrati, este o carte rară. Mai întâi pentru că afirmă un romancier autentic, cu o siguranţă în scris, cu un stil aparte (nu e din stirpea autorului Neranţulei, dar are în atmosfera ce o evocă parfum exotic, de migdale amare şi saraili) şi cu o frază cizelată, lucrată la amănunt, ca să se mlădieze în tipic turcesc, ori grecesc, după cântecul limbii române, fapt nu la-ndemâna oricui; apoi pentru că aura de legendă, de baladă, în care ne introduce, face încărcătura de mesaje a cărţii să aibă o deschidere iniţiatică (poate învăţată lecţia de la Sadoveanu, fără să sadovenizeze însă), în care se cer descifrate simboluri şi embleme ritualice (avem o cifră magică: şapte), cu care romancierul se joacă subtil, de la titlurile capitolelor, ce poartă semnificaţia culorilor curcubeului, şapte la număr, până la numele personajelor, misterioase şi fanteziste), totul desfăşurat cu amploarea şi cadenţa epică ce l-ar putea face invidios pe Fănuş Neagu însuşi”
Dar despre scriitorul şi prietenul Mircea Ioan Casimcea (membru al USR, Filiala Cluj) aş mai putea să spun încă multe şi frumoase lucruri. El nu scrie pentru a avea succes, nu urmăreşte ceva anume, ci o face, în primul rând, dintr-o necesitate lăuntrică. Are chemare şi el îşi urmează chemarea. Îl interesează, mai întâi, să fie el însuşi, să aibă “marca” lui în tot ceea ce face. Este un om cu deschidere culturală, curiozitate vie, nelinişte spirituală. Este riguros, echilibrat şi cu măsură în toate. Se luptă cu propriile sale limite şi ţinteşte mereu la autodepăşire. Este activ şi, cum vă spuneam, într-o continuă mişcare.
Aurel PODARU