Scriitorul D.R. Popescu la 78 de ani: „Am terminat o piesă de teatru”

    Scriitorul Dumitru Radu Popescu spune, la împlinirea a 78 de ani, că a terminat o piesă de teatru, despre care declară, cu umorul care-l caracterizează, că speră să nu fie montată nicăieri.
„Am terminat o piesă care se numeşte „Calul de lemn”. Sper să nu se monteze nicăieri, că am mai scos vreo patru volume de teatru şi nu mi s-a montat niciuna nicăieri. Aşa că sper să am succes şi de data asta”, a declarat pentru AGERPRES autorul „Îngerilor trişti”. Acesta a refuzat să vorbească despre apropiatele alegeri pentru conducerea Uniunii Scriitorilor din România care vor avea loc în toamnă. „E un capitol care mă depăşeşte. Nu mă bag”, a spus D.R. Popescu.
Scriitorul este dezamăgit din cauza faptului că Ministerul Culturii a aprobat pentru Editura Academiei susţinerea financiară a doar două cărţi din zece cereri ale academicienilor, dar, cu acelaşi umor, afirmă că îi place cînd „politicienii dansează în costume populare”.
Dumitru Radu Popescu – scenarist, scriitor şi publicist – s-a născut la 19 august 1935, în satul Păpuşa, judeţul Bihor, într-o familie de învăţători. A absolvit şcoala centrală la Dănceu şi liceul în Oradea, în 1953. A urmat studii de medicină pe care le abandonează (1956) pentru filologie (Universitatea Victor Babeş din Cluj, 1961). Este nuvelist, romancier şi dramaturg. Mai întîi corector (1956) şi apoi redactor la Steaua, devine redactor-şef la Tribuna (1970-1982), după aceea la Contemporanul (din 1982). În 1968, a fost ales membru supleant al C. C. al. P.C.R.; din 1975 este deputat în Marea Adunare Naţională, iar din 1981, preşedinte al Uniunii Scriitorilor pînă în 1989.
Din 2006 este membru titular al Academiei Române, director general al Editurii Academiei Române şi vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific editorial.
Debutează cu volumul de nuvele şi schiţe „Fuga” (1958). Printre romanele sale mai importante se numără: „Zilele săptămînii” (1959), „Vara Oltenilor” (1964), „F” (1969) (Premiul Uniunii Scriitorilor), „Cei doi din dreptul Ţebei” sau „Cu faţa la pădure” (1973), „Vînătoarea regală” (1973), „O bere pentru calul meu” (1974), „Ploile de dincolo de vreme” (1976), „Împăratul norilor” (1976). Nuvelistul D.R. Popescu reia temele romanelor sale, preponderent rurale. Culegerile de nuvele şi schiţe „Fata de la miazăzi” (1964), „Somnul pămîntului” (1965), „Dor” (1966), „Umbrela de soare” (1967), „Prea mic pentru un război aşa de mare” (1969) marchează descoperirea unui stil original, determinat de interesul pentru faptul senzaţional. Nuvela „Duios Anastasia trecea” (1967) reactualizează un vechi mit care urmăreşte un destin feminin în condiţiile atroce ale războiului.
A scris şi piese de teatru („Vara imposibilei iubiri” (1966), „Vis” (1968), „Aceşti îngeri trişti” (1969) etc. „Pădurea cu pupeze”, considerată a fi cea mai rafinată piesă a sa, exploatează cu succes oniricul şi fantasticul.
S-a remarcat şi ca scenarist, în unele filme preluînd subiecte ale operelor sale („Prea mic pentru un război aşa de mare”, „Duios Anastasia trecea” etc.).