„Scriitorii au sentimentul unei datorii față de lumea în care trăiesc” | Interviu cu Irina Petraș

La început de an, în secțiunea dedicată Culturii, vă propunem un interviu cu Irina Petraș – critic literar, eseist, traducător, președinta Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj-, un dialog despre scriitori, scris și cititori, despre „locuitorii limbii române”.

Irina Petraș, iubitor de cuvânt și culoare, ambele vitale. Vă invit să rememorați o imagine puternică, poate fi un peisaj, o acțiune, o stare de fapt, care v-a făcut imediat să luați creionul sau pensula în mână.

Cum am mai spus și altă dată, sunt o ființă umană care își exersează mai multele valențe creatoare, activate cam deodată, în copilărie. Am învățat să citesc și să scriu la cinci ani. Cam de pe atunci și desenez. De spus imediat că, deși sunt atentă la tot ce se întâmplă în jurul meu, nu vreun fapt exterior este cel care declanșează pofta mea de a scrie, de a desena, ci oglindirea lui în gândul meu care, secondat de imaginație, interpretează ce a aflat și încearcă să înțeleagă pentru a introduce o mică privire nouă. Țin mai mult la stropul de gând personal pe care îl pot aduce, decât la aplicarea cuminte a teoriilor altora (pe care nu le ignor defel, căci doar știind istoria unui fenomen poți încerca o intervenție interstițială pe cont propriu!). Ca urmare, nu pictez deloc după natură, ci după reflectarea acesteia în mintea mea. Natura provoacă o senzație, o vibrație, pe care le prelucrez în minte, cu adausuri livrești sau onirice, și le pun pe pânză. Criticul literar și eseistul care sunt lucrează tot în seama interpretărilor stârnite de faptele/cărțile altora trecute prin gândirea proprie. Ochii minții sunt la comandă, așadar.

De ce merită, astăzi, să mai citim? Și ce să (mai) citim?

Oamenii au știut mereu că nu rămâne decât ceea ce e scris și că „nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.” Sigur că, distrași de nenumărate alte forme, noi, colorate, ispititoare de petrecere a timpului pare că s-au îndepărtat de Carte. Că au uitat cât de importantă e lectura. Dar sunt încă mulți cititori împătimiți pe lume și apar zilnic mereu alte cărți bune, chiar dacă și maculatura e în creștere. Poate e nevoie de un „cicerone” care să îndrume mai ales tinerii spre cărți din care pot afla mai multe despre lume și despre rostul oamenilor pe acest Pământ. Bune îndreptare sunt marile cărți clasice, românești și străine, fiindcă autori precum Shakespeare, Caragiale, Dostoievski, Liviu Rebreanu (și lista poate continua cu zeci de nume!) nu sunt deloc depășiți, actualitatea lor e indiscutabilă. Prin ei își limpezește mesajul și literatura extrem contemporană. În plus, sunt absolut necesare pentru o lucidă situare față cu lumea cărțile de știință și filosofie. Sunt pline librăriile de splendide lucrări semnate de fizicieni, biologi, cosmologi care te pot ajuta să înțelegi, eliberat de dogme, cât de mult știe ființa umană despre propria istorie și cât de multe mai sunt de descoperit. Vorba lui Saramago: „ceea ce n-are explicaţie mai are niţel de aşteptat.” Omul trebuie să caute, să aleagă, să citească semnele cele mai neînsemnate. Viaţa însăși este o lectură activă şi valorizantă.

Oriunde am privi, în stânga, în dreapta, înainte, înapoi, influențele limbilor străine se văd, se resimt tot mai mult. Cum rămâne cu limba noastră?

Am mai spus de multe ori: sunt înclinată să pun un bemol alarmei privind degradarea limbii române. Dar și primejdiei venite dinspre limba engleză. Nu găsesc ușor argumente pentru a intra în panică. Vocabularul constituie un indicator extrem de sensibil al culturii unui popor şi fenomene precum schimbarea de sens, pierderea unor cuvinte vechi, crearea şi împrumutarea de cuvinte noi sunt strâns legate de istoria limbii și a culturii, fără a pune în pericol identitatea noastră. Limba română a suferit de-a lungul secolelor masive influențe dinspre slavă, greacă, franceză, dinspre germană și maghiară, dar a rămas în continuare limbă română. Cuvintele noi au fost îmbrăcate în haină românească și adaptate sistemului nostru gramatical, puternic căci latin. Ele au devenit cuvinte ale limbii române. Împrumuturile din alte limbi sunt un fenomen firesc, iar cuvintele oamenilor au bunul obicei să „umble”. Provocarea e să ieși din mimetism abulic și să fii în stare să simți care cuvânt e monedă bună și care calpă. Cu care chiar cumperi ceva mai bun decât ce ai deja în limba ta.

Există, da, sumedenie de exemple de stricare a limbii ori de necunoaștere a regulilor elementare de utilizare a ei chiar și în discursuri publice, dar ele sunt și se cuvine să rămână excepții. Nu cred că există țări în care toți locuitorii ei să vorbească impecabil limba locului.

Totuși! Dacă, la prima vedere, faptul că poți ajunge foarte „sus” fără ca limba ta să fie și ea la înălțime ar putea părea un simplu (?) accident al prezentului, această deraiere aparent minoră și trecătoare de la normă ar putea avea urmări catastrofale pe termen lung. Bemolul nu mai funcționează. S-ar putea lesne deduce că nu ai nevoie de Carte ca să ajungi „cineva”. Că cetățenii României nu au neapărat datoria de a cunoaște limba română. Că nu mai e valabil că limba este „măsurariul civilizației unui popor”, căci „limba şi legile ei dezvoltă cugetarea” (Eminescu). Că am uitat că am răzbit în Istorie ca locuitori ai limbii române. Că limba română e „singurul element de legătură a tuturor românilor, de reabilitate morală a lor”, cum credea Nicolae Iorga.

Să pretinzi buna alcătuire a unei fraze, cu toate elementele de legătură la locul lor, cu toate acordurile respectate pentru a se ajunge la „acordul fin” al unei comunicări rodnice nu e un „moft” de dascăl de modă veche. Soluția, doar aparent utopică, ar fi, am mai spus-o, reintroducerea gândirii în școală. Adică repunerea școlii la pupitrul de comandă al viitorului.

De ce trebuie, adeseori, să scriem despre ceea ce ne e drag atunci când suntem departe? Și de ce ne întoarcem, totuși, la locul de origine?

Amintirea are un loc esențial în viața oamenilor. Fiecare pas pe care îl faci actualizează toate achizițiile trecutului tău. Rememorarea are loc, atunci când vorbim despre memorii, neapărat de departe. În timp ori în spațiu. Cât despre legătura cu ținutul natal, despre asta s-au scris mii de cărți, am scris și eu despre locuire și despre legăturile cu un loc pe care le păstrezi toată viața căci intră în definiția omului.

O oază de liniște pentru scriitorul de astăzi ar trebui neapărat să includă…

În ce mă privește, o bibliotecă, un fotoliu comod. Dacă se poate, nu prea departe, o apă curgătoare și o pădure. Sau muzică bună în surdină.

Scriitorii sunt oameni ca toți ceilalți. Totuși, au ceva diferit. Cum e posibil?

Firește, scriitorii (fie ei poeți, prozatori, eseiști, critici literari, dramaturgi) sunt oameni ca toți oamenii. Toți creatorii de artă sunt oameni și au/pot avea toate trăsăturile bune și rele ale omului. Ce au ei în plus este sentimentul unei datorii față de lumea în care trăiesc. Se simt martori chemați să depună mărturie, își exercită, așadar, „calitatea de martor”, cum ar spune Ana Blandiana. Toate cărțile bune sunt astfel de depoziții care documentează cazul existenței umane. Acest sentiment e adesea însoțit de orgolii, vanități, capricii, dar, când scriitorul e adevărat, ele nu pun în primejdie autenticitatea depoziției.

La Cluj, anul literar 2022 a venit cu multe. La ce v-ați așteptat și ce v-a surprins?

Cum spuneam de curând răspunzând unei anchete, în 2022, abia eliberați de spaimele epidemiei, am intrat, la fel de năuci, sub amenințările războiului. Nu intru în detalii, omul e „supt vremi”. Fapt e că, în ce mă privește, am încercat să readuc rapid la normal viața Filialei. Am început cu un Rond de veghe al Poeziei, de Ziua Culturii Naționale, am relansat conferințele de joi sub genericul Scriitorul în Cetate. Literatură și istorie, am organizat șezători, reuniuni, expoziții, recitaluri, lansări de carte care au readus împreună scriitorii. Am editat o nouă carte a Filialei, Petrecere cu stil. Literatură și gastronomie, și am lansat-o cu oarecare fast. Pe site-ul www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro, la Activități, poate fi consultată lista evenimentelor la zi, derulate atât la sediul Filialei, cât și la Reprezentanțe. De asemenea, pe contul youtube al Filialei (https://www.youtube.com/channel/UC3N0V3e55p8aRaA_HAVyo7A/videos), pot fi văzute imagini filmate de la toate aceste evenimente. Astea sunt lucruri la care m-am așteptat fiindcă făceau parte din planurile mele. Oarecum surprinsă am fost de vorbele bune cu care m-au sărbătorit colegii mei, dar și de premiile pe care le-am primit pentru cărțile mele: Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Premiul Cartea anului la România literară. Sunt fundamental om al datoriei, interesată mai ales de bruma de lucruri bune de care sunt în stare, nu de răsplată. Dar, om fiind, recunosc că mă bucură și răsplata atunci când se ivește.

Iulia GHIDIU

Foto: arhivă Irina Petraș