Scena Întîmpinării Domnului în viziunea pictorului Vittore Carpaccio de la Galleria dell’Accademia din Veneţia

 Sărbătoarea împărătească a Întîmpinării Domnului, cunoscută şi cu denumirea de Prezentarea la templu, a fost ţinută începînd din veacul al V-lea la Ierusalim1 iar după anul 650 şi la Roma. Întîmpinarea Domnului exprimă faptul că Mesia vine în Templul său şi-l întîlneşte pe Poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, reprezentat de Simeon şi Ana. În Apus, în trecut, era văzută mai ales ca o sărbătoare a Maicii Domnului, fiind numită, pînă în 1960, Purificarea Mariei, cu referire la Legea iudaică (Lev. 12)2 .

Conform tradiţiei iudaice, Fecioara Maria însoţită de Dreptul Iosif l-au dus pe Pruncul Iisus la Ierusalim, spre a-l pune înaintea Domnului, mai precis de–a fi închinat Lui (aşa cum prevedea legea lui Moise referitor la primul născut de parte bărbătească). Odată cu acest ritual se conferea şi jertfa, constînd într-o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Bătrînul Simeon – un om drept şi temător de Dumnezeu – fiind înştiinţat de Duhul Sfînt că nu va putea muri (tradiţia spune că ar fi avut aproximativ 380 de ani!) pînă ce nu Îl va vedea pe Mîntuitorul lumii, din îndemn divin a venit la templu, L-a întîmpinat şi L-a purtat în braţe pe dumnezeiescul Prunc. Apoi i-a binecuvîntat pe Fecioara Maria şi pe Iosif, care urmăreau cu mirare şi cu surprindere cele ce se petreceau, după care s-a întors spre Născătoarea de Dumnezeu şi i-a spus două profeţii minunate. (Lc. 2, 34-35)

Pictura religioasă cu adevărat ne oferă un cosmos duhovnicesc, prin care Cerul însuşi coboară în lumea noastră pămîntească prin pictură. Unul dintre pictorii care face acest oficiu de a coborî Cerul pe pămînt în pînzele sale este Vittore Carpaccio. Stînd sub puternica amprentă a marilor maeştri veneţieni, cu siguranţă a lui Antonello da Messina şi Gentille Belini care i-a fost şi mentor, Vittore Carpaccio (1460-1525/26) este un artist integru, pe deplin cunoscut mai cu seamă pentru ampla redactare a vieţii Sfintei Ursula. Între capodoperele sale grupate în cicluri narative asemeni celei din: viaţa Sfîntului Ieronim, a Sfintei Fecioare Maria (1504), ori a Sfîntului Ştefan (1511), Întîmpinarea Domnului aparţine ultimei perioade din creaţia sa.

Beneficiind de izvorul iconografic tradiţional (tema apare în Răsărit), pictorul apelează la o concepţie unitară, clasică şi echilibrată, înscriind tema sacră într-o atmosferă transpusă în aria artei veneţiene. Tabloul fusese posibil comandat de Pietro Sanudo (mort în anul 1509), cel care a lăsat o avere considerabilă bisericii San Giobbe3 . Dispoziţia personajelor în două registre aduce prin prezenţa îngerilor cîntăreţi, din planul de jos, o notă de muzicalitate şi rafinament. Existenţa lor este, poate, un ecou la alte opere semnate de Giovanni Bellini în Sacra Conversazione sau Albrecht Dürer în Fecioara cu Trandafiri (1506). Deasupra figurilor se conturează o boltă care include figurile participante la acest eveniment într-o nişă, soluţie plastică întîlnită cu deosebire la Piero della Francesca în Altarul de la Montefeltro (1465), dar şi la Bellini.

Artistul reprezintă momentul în care Fecioara Maria îl aduce pe Pruncul Hristos la templu, după cele patruzeci de zile de la naşterea Sa. Din istorisirea plastică lipsesc Dreptul Iosif şi Proorociţa Ana. Apar în schimb doi bărbaţi alături de Dreptul Simion, care este înveşmîntat în straie de arhiereu. Împreună cu Maica Domnului se observă alte două tinere fecioare care îndeplinesc rolul pe care l-a avut Sfîntul Iosif, de a aduce la templu cele două turturele sau porumbei. Prin această împărţire a figurilor feminine dispuse de-a stînga şi a celor masculine de-a dreapta, scena prezintă reale asemănări cu compoziţia Logodnei Fecioarei a lui Rafael.

Lumina ce pătrunde din dreapta scenei înveşmîntează ansamblul cu strălucire tăcută, lăsînd accente puternice tocmai pe silueta Mariei şi a lui Iisus, care îşi aşează mîna sa stîngă pe pieptul mamei Sale. Artistul se lasă influenţat de armoniile fraţilor Bellini, dar şi de fascinaţia lui Antonello da Messina, concentrînd asupra lucrării nuanţe de culoarea chihlimbarului ce are în ea ceva fabulos şi grav, conferindu-i un farmec cuceritor.4

Cromatica ansamblului stă sub semnul acordurilor clasice de roşu nuanţat, verde şi albastru ce se raportează la dominanta neutrelor de gri, precum şi a nuanţelor de galben, regăsit cu totul inedit în absidă. Liniile construiesc figurile ample şi delicate ce au monumentalitate, fiind plasate puţin mai sus de privitor. Chiar dacă această scenă nu îl reprezintă cu desăvîrşire pe Carpaccio, el fiind un pictor al peisajului interior al Veneţiei, artistul înnobilează pînza prin armonia coloristică desăvîrşită şi prin eleganţa figurilor. Misterul credinţei ne cheamă să ne bucurăm în faţa pînzei maestrului de momentul în care Hristos Prunc este adus în templul de la Ierusalim. Praznicul Întîmpinării Domnului arată că Hristos este viaţa şi lumina oamenilor. Dar pentru ca omul să-L vadă pe Dumnezeu, trebuie mai întîi să primească iluminarea sufletului şi a simţurilor trupului. În acest fel, praznicul Întîmpinării Domnului se face praznic al întîmpinării fiecărui credincios.

Conf. univ. dr. Marcel MUNTEAN

1 Ene Branişte, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 204.

2 Louis Réau, Iconographie de l’art Chrétien, tome second, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1957, p. 61.

3 Vittorio Saqarbi, Carpaccio, Ed. Liana Levi, Milano, 2003, p. 170.

4 Enciclopedia picturii italiene, trad. Constantin Ioncică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 60.