Scanerul Crăciunului, diamantul timpului și clepsidra cerului

Suntem pe pragul unde se încheie sărbătoarea Nașterii Domnului și începe noul an. O naștere poate fi privită din prisma mamei și a celor ce o așteaptă, sau din prisma celui care se naște. Mai numim nașterea venirea la lumină. Va fi simțit oare Nou-născutul Isus că a venit la noi, ca la lumină? Și nu afară la noi, la lumina artificială, irosită în exterior, ci înăuntru la noi. Pentru că nu era vorba să Se nască iar în cutare colț ori iesle – asta a fost atunci, în trecut -, ci în viața noastră, în inima noastră, la prezent.

Noroc că nu e ca la sărbătoarea Sf. Ianuariu (Gennaro), în care se așteaptă în fiecare an la Napoli, cu interes și îngrijorare, minunea lichefierii sângelui (care peste an e uscat): în varianta fericită și sperată se simte reînnoirea binecuvântării și ocrotirii Sfântului, în timp ce nelichefierea relicvei e văzută ca prevestire rea. Așadar, cred că suntem norocoși că nu se poate verifica ușor dacă Nașterea Domnului a avut loc în noi anul acesta…

Iar s-a mai dus un an? Bine că s-a dus? Cine știe ce ne aduce următorul!? Stă să înceapă un an nou și, oricât de rutinar ar fi, nu e de prisos o scurtă reflecție asupra dimensiunii timpului, care totdeauna exercită asupra noastră un soi de fascinație aparte.

Pe buzele și în experiența tuturor, cred, se află convingerea că „ne lipsește timpul”, fie pentru că ritmul vieții cotidiene a devenit tot mai frenetic, fie – și e percepția ultimilor doi ani – pentru că am fost scoși din ritmul tumultuos anterior la care mai-mai că ne resemnasem și am fost catapultați într-o (intenționat) haotică alternare de ritmuri și de lipsă de perspectivă ce ne împiedică să facem planuri și… iar nu ne ajunge timpul. Scria Sf. Augustin: „Ce este așadar timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu… dar când caut să explic cuiva care mă întreabă, nu știu” (Confesiuni, XI,14).

Așadar, care timp ne lipsește? Pentru că bine știm că el diferă în funcție de perspectiva raportării la el și aceeași unitate de timp nu e percepută la fel de un tânăr sau un vârstnic, de un plictisit sau de un îndrăgostit, de un alergător în plină competiție sau de un tolănit la soare, de un miner sub pământ sau de un călugăr în rugăciune și ar mai putea continua nuanțarea timpurilor și a timpilor…

Tot variată e percepția și dacă ne gândim la măsurătorii timpului, de la gnomoane, la cadranele solare (lunare/ stelare), meridiane, clepsidre (cu apă, ulei sau nisip), ceasurile mecanice, cu pendul, atomice, electrice… Dacă mai adăugăm timpului și condimentul vitezei (și puțin și rapid!), înfățișarea unui alt an poate ușor induce stare de demotivare și blazare. Putem sta inerți și aștepta să vedem ce va da peste noi sau face o tentativă de „salvare” a timpului, a anului și a noastră, ca să prindem curaj descoperind că, după felul timpului, putem valorifica nebănuit puținul și grăbitul răgaz, conferindu-i calitate și deschidere diferite.

În Grecia antică, de pildă, timpul era definit cu patru termeni: chronos (χρόνος), kairos (καιρός), Aion (αἰών) și Eniautos (ἐνιαυτός). Chronos se referă la dispunerea în succesiunea și secvențele de timp, care poate fi măsurat; kairos e un timp „în mijloc”, un moment dintr-o perioadă de timp nedeterminat în care se întâmplă „ceva” deosebit, considerat „momentul potrivit, oportun” sau „momentul suprem” pentru a face lucrul potrivit; aion, în schimb, se referă la timpul veșnic, iar eniautos are o natură calitativă. Kairos poate fi numit timpul din perspectiva lui Dumnezeu, potrivit planului Său, timpul în care acționează Dumnezeu și care să ne găsească atenți și colaboratori.

Toate accepțiunile termenului kairos sunt legate de eficacitate și, indiferent de sectorul vizat (medicină, strategie, retorică…), răstoarnă situațiile și le conferă un rezultat definitiv (viața sau moartea, victoria sau înfrângere), e condiția reușitei unei acțiuni.

Timpul întrerupt e temporalitate, în timp ce timpul neîntrerupt e eternitate, lucru greu de cuprins de mintea noastră limitată. Asta nu înseamnă însă că trebuie „potrivit” ceasul, timpul lui Dumnezeu la subdiviziunile noastre temporale în trecut, prezent și viitor. În temporalitate două clipe nu sunt niciodată contemporane. Dar în timp eternitatea e una și indivizibilă și fiecare moment e „contemporan” cu Dumnezeu. Lumea se află în timp și înaintează în Dumnezeu. „În El trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17,28). Toate momentele în care lăsăm loc/ timp lui Dumnezeu își schimbă calitatea și intensitatea trecerii, se dilată, se înveșnicesc și dăinuie și după timpul „pământesc”, dar, în Dumnezeu, ne fac contemporani cu cei care nu mai sunt vizibili azi. Chiar înainte de începerea Sfintei Liturghii, diaconul se adresează preotului, spunând „(Timpul – kairos) Vremea este să săvârșim/ facem Domnului”, momentul în care Dumnezeu „acționează”, în care timpul nostru se întâlnește cu veșnicia.

Și atunci, vestea neașteptată și bună (dar care din păcate nu devine „virală”) e că Dumnezeu ne dă, cu noul an, timpul Său. Noi mereu avem timp puțin, pentru alții, pentru noi, dar mai ales pentru Domnul nu știm sau, uneori, nu vrem să rupem ori să găsim timp. Ei bine, Dumnezeu are timp pentru noi! Da, pentru că a intrat în istoria și în timpul nostru, întrupându-Se, și, prin cuvintele și lucrările Sale de mântuire, ne deschide spre veșnicie. Spunea fericitul episcop martir greco-catolic Ioan Suciu că fiecare clipă pornește și se împlântă în eternitate așa cum o trăim. Timpul în sine e un semn al iubirii lui Dumnezeu care Se pune la dispoziție, un dar pe care omul, ca pe orice alt lucru, e în măsură să-l valorifice sau, dimpotrivă, să-l neglijeze cu superficialitate obtuză.

Începe un nou timp oportun în care să putem veghea mai bine, mai eficient la lucrurile care nu trec, la clipele ce ne arvunesc veșnicia, și care nu știm cât vor fi de numeroase, dar fiecare, în ora/ timpul pe care doar Dumnezeu le cunoaște, va fi chemat să-și înfățișeze propria înnobilare a timpului consumat în timp măsurat cu clepsidra Cerului adunat în el.

Cu toții sunt de acord că diamantul e frumos, e valoros. Din punct de vedere chimic, diamantul e același lucru cu cărbunele. Dar marea diferență e că acesta din urmă sufocă lumina, în timp ce diamantul o face să strălucească. Privind la cărbune, vedem doar cărbunele, în diamant strălucește cerul, ne-ar spune Soloviov. Începe un timp pe care ni-l oferă și ni-l înzestrează Domnul, în care, dacă vrem, putem reflecta cerul sau ofusca iar Lumina, perverti șansa de elevare la cele oferite de Dumnezeu cu zbaterea năclăită în cele fără Dumnezeu.

Un an cu timp înnoit și îmbucurat de timpul pe care îl are Dumnezeu-cu-noi-și-pentru noi!

Pr. Cristian LANGA