Satul

Este greu de evaluat degringolada societăţii româneşti. Dezvoltarea laturii materiale se reflectă în oglinda retrogradării spirituale. Zburdăm în maşini de secol XXI, ne lăfăim în vile de concurat cu Beverly Crest, totul cocoţat pe cadavrul satului de altădată, al mahalalei reînviate sau a pestilenţialului din devălmăşia gunoaielor menajere.

E ca şi cum Brad Pitt s-ar uita în oglindă şi l-ar vedea pe Kirk Duglas.

E şi imaginea satului românesc, văzută de la oraş prin binoclul păşunismului bucolic, constatând, la faţa locului, că, de fapt, entitatea idilică nu mai are nici ridurile babei Safta, nici toiagul lui bădia Ioan. Pentru că şi unul şi celălalt s-au mutat în altă lume. Un exeat, cu sau fără voia unităţii acestui neam. Cei care au plecat în moarte sunt irecuperabili. Iar cei care au plecat în alte ţări s-au lepădat de românism, susţine academicianul Eugen Simion. Şi îndeamnă clasa politică să recurgă degrabă la un „proiect de ţară” pentru a salva situaţia şi pentru a alinia satul românesc cerinţelor modernităţii.

Uşor de spus, greu de făcut.

Pentru că „Românul, ce este românul? Este un cetăţean care nu mai vrea să fie român”. Aserţiunea unui tânăr sociolog devine cu atât mai gravă, cu cât este şi adevărată. Şi nu mă refer doar la cei care şi-au găsit un loc mai călduţ prin cele ţări; la cei care s-au cocoţat pe spinarea celor mulţi şi zic că ne conduc; sau pe schizoizii oameni de afaceri mincinoşi, hoţi, ori criminali. Ei nu sunt decât vreo 5 milioane (e drept, un popor, cum zice acad. E.Simion), dar tot puţini. Până la 25-30 de milioane câţi om fi de acelaşi neam şi simţire mai e mult. În această zonă, a celor mulţi, mi se pare că a dispărut cinstea, corectitudinea, dragul de muncă şi iubirea de glia strămoşească. Plecăm capul la cozile de topor, care ne spun că dragostea de ce-i al nostru se numeşte naţionalism.
Vorbe!
De politicieni, de penali, de interesaţi întru făţărnicie. Astea sunt probele pe care le dă societatea când vine vorba de Ţară şi apărarea valorilor ei. La Academie s-a discutat despre necesitatea unui proiect de ţară pentru salvarea satului românesc. Şi s-a citat din Goga. Nu-i rău! Dar soluţiile au lipsit cu desăvârşire. Minţile luminate au mai bifat o acţiune. Şi, repede-repede şi-au pus la păstrare lustruitele frunze aurite de lauri. Atât!
Am citit o informaţie, devenită ştire în lacvearul Agerpres. Un sătuc din Elveţia (!) se depopulează. Încet, dar sigur. Oamenii se duc la 6 km, acolo unde s-a dezvoltat o staţiune balneară. Cei rămaşi au hotărât să dea… 70.000 de euro familiilor care cumpără sau construiesc aici (Albinen, Valais). Sigur, oferta e valabilă pentru cei care stau cel puţin zece ani în peisaj. Au creat şi un fond special pentru realizarea dezideratului. Care va fi completat din impozitele pe care le vor plăti cei care aderă la proiect, din creşterea vânzărilor, din redeschiderea şcolii… Consilierii locali au luat în calcul şi pungăşiile pe subiect. Şi le-au contracarat prin măsuri sigure, ferme.
Veţi spune că la noi nu se poate. De ce?! Că vidul lăsat de alţii se umple, pe dat’, cu lepre; că nu există voinţă politică; că nu avem bani; că…
Da’ ei? Ei cum pot? Ce au în plus faţă de noi? Nu cred că eu trebuie să vă spun. Dar dacă tot m-am pornit… Nimic! N-au nici patru mâini, nici două creiere.
Doar că le pasă.