Satelitul şi rachetele nord-coreene

Las Provincias

Există ţări care au un dar aparte să “strălucească” pe mapamond, iar Coreea de Nord este una dintre ele. Anunţul plasării unui satelit pe orbită, la 15 aprilie, şi lansarea a două rachete cu rază scurtă de acţiune, au adus din nou Phenianul în atenţia lumii. Ceea ce interesează este racheta, nu satelitul, deoarece Coreea de Nord este deja o putere nucleară în definiţia clasică a cuvîntului, care este capabilă să treacă la un proiect atomic, ca multe alte puteri aflate la nivel tehnic şi ştiinţific. De la primul său test nuclear (verificat, explozia subterană a unei bombe de 20 de kilotone), această ţară este considerată o putere nucleară cu vocaţie militară.

Ceea ce nu înseamnă că este cu adevărat o putere nucleară: un lucru este să domini un ciclu tehnic care conduce la o explozie atomică şi alt lucru este să deţii arme atomice. Acestea trebuie miniaturizate pentru a fi transformate în focoase şi a fi montate pe rachete, chiar şi pe o versiune mai veche a acestora. Desfăşurarea conferinţei nucleare din martie 2012 a fost prevăzută în urmă cu doi ani, iar Seulul nu a fost ales întîmplător ca gazdă. Coreea de Sud este arhetipul unei superputeri atomice, ştiinţifică şi industrială, una din puţinele ţări ale lumii, care poate inaugura o centrală nucleară fără să suscite îndoieli privind dimensiunea ei militară.

Conferinţa a fost gîndită şi ca mijloc de presiune asupra Phenianului, al cărui comportament imprevizibil şi zbuciumat provoacă tensiuni chiar unicului său partener important, China. Beijingul nu şi-a ascuns iritarea privind posibilitatea ca Phenianul să lanseze vreo rachetă “Taepodong-2”, bijuteria coroanei arsenalului nord-coreean. Această rachetă, deja testată cu succes, a permis ţării să intre în selectul club al celor care deţin rachete ICBM (sigla în engleză a rachetelor intercontinentale) şi care sînt trei, SUA, Rusia şi China, avînd în vedere că o astfel de rachetă ar putea ajunge teoretic pînă în Alaska, aflată pe alt continent…

Marea Britanie şi Franţa, care deţin submarine atomice prevăzute cu rachete nucleare, suplinesc lipsa de autonomie a unor astfel de misile. Ţările citate sînt, pe de altă parte, cei cinci membi permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU şi singurele scutite de la TNP (Tratatul de Ne Proliferare), pentru că redactarea Tratatului a fost statuată astfel pentru cei care ar fi desfăşurat un test nuclear înainte de 1967… Toate aceste detalii au fost latente la Conferinţa care nu a fost, cum s-a subliniat în mod deliberat, “un summit” pentru dezarmarea nucleară, ci privind securitatea atomică, incluzînd industria atomică civilă. Spectrul de la Cernobîl şi Fukushima a planat asupra reuniunii, iar reuniunea a pus accentul pe posibilitatea ca tehnologia atomică să încapă pe mîini rele, chiar teroriste.

Pakistanul, Israelul şi India, care deţin toate arme nucleare, nu au semnat niciodată TNP, care a fost abandonat de Coreea de Nord, în timp ce India beneficiază de un statut special, un cadou din partea Washingtonului în vremea lui Bush tatăl, pe care Obama îl menţine: un program civil deschis şi vizitabil şi un plan militar blindat împotriva unor terţe priviri. Ceea ce ar putea suscita un scandal, dar marea Indie are nevoie de o putere de descurajare în faţa vecinului pakistanez şi, mai ales, chinez.