Sărbătoarea dovlecilor

RADU VIDA

Ludwigsburg. Acum 50 de ani. Palatul princiar de aici şi-a îmbrăcat barocul de sărbătoare. La puţin timp după război, Franţa a întins o sinceră mînă prietenească Germaniei. Dar, ce zic eu, Franţa? Iniţiativa a aparţinut unui mare om de stat al secolului XX: Charles de Gaulle.

Atunci s-a trecu peste mari asperităţi din istoria celor două ţări. Nemţii nu puteau uita cotropirea franceză a lui Napoleon Bonaparte şi tîrîrea fiilor ei în campania din Rusia. Din 15.000 de soldaţi, s-au întors doar cîteva sute. Împăratul a numit în zonă un rege marionetă, pe Friedrich I. A venit A Doua Conflagraţie Mondială şi Germania a ocupat Franţa. Dezastru! Numai colaboraţionismul a generat o vînătoare de vrăjitoare, ce a învrăjbit şi mai tare cele două naţii.

Generalul de Gaulle, cel care a condus rezistenţa franceză de la Londra, a înţeles, primul, că ura nu duce nicăieri. Ba, în unele cazuri, poate genera conflicte. Şi a întins o mînă prietenească „duşmanului” de altădată. Să nu vă închipuiţi că a fost uşor. Între două mari state, punerea de acord a relaţiilor de prietenie nu este o simplă glumiţă. Şi, mai ales, nu înseamnă că fiecare îşi ia găleţica şi lopăţica şi se întoarce pe vechiul tăpşan de joacă, doar cu permisiunea că nici unul nu va mai dărîma castelul de nisip al celuilalt. În spatele zîmbetelor populare şi al discursurilor înflăcărate de momentul istoric, se află tratate solide, îndelung negociate. Echilibrul dintre interesele uneia dintre părţi nu poate fi stricat sub nici o formă. Ba, din cînd în cînd, e nevoie de ajustări importante, doar pentru a păstra pasul cu vremurile.

Konrad Adenauer a primit mîna întinsă a prietenului de Gaulle. Aici, la Ludwigsburg, unde respiraţia palatului princiar Schloss Favorit şi Monrepos emanau liniştea serenă a vremurilor demult apuse. Doar umbra ducelui Edberhart Ludwig von Wurttemberg garanta viitoarea pecetluită place, linişte şi prosperitate a celor două mari naţiuni europene. Da. Atunci s-au pus şi primele baze ale Europei Unite. Celor doi mari oameni de stat li s-au alăturat şi alţii: Robert Schuman (ministru de externe al Franţei) şi Jean Monnet (autorul planului de unificare a industriilor europene, care trebuia pus în practică de către politicienii de peste veac).

Ludwigsburg astăzi. Înşiruirea palatelor a rămas să împodobească gîtul frumos al Europei de altădată. Doar politicienii s-au schimbat. La propriu şi la figurat. Din voia părinţilor fondatori n-a mai rămas aproape nimic. A dispărut armonia, înţelegerea dintre state, s-au acutizat luptele pentru îndeplinirea cu orice preţ a intereselor fiecăruia, iar cei mari au făcut din unificare doar un abator de sclavi pentru popoarele de la periferia Continentului. Estul a venit cu speranţe, iar Vestul le-a năruit. Ţările din fostul CAER au sperat în mai bine, dar au constatat, în scurt timp, că doar dorinţa de lărgire a pieţelor a condus la integrarea lor în UE. De mai bine de 22 de ani se desfăşoară acţiunea de demolare a industriilor şi aşa slabe ale Estului şi extinderea pieţelor pentru supraproducţia ţărilor dezvoltate din Vest.

Să nu credeţi însă că occidentalii o duc mai bine. Şi aici nu mă refer la superflua viaţă de zi cu zi a cetăţeanului evropean. Industriile sînt în declin, oraşele, sub povara datoriilor, gem din încheieturile spectrale ale falimentului iminent, ţările sînt îndatorate, iar şomajul e în continuă creştere; legal se vinde tot, pînă şi datele altădată secrete ale identităţii personale.

Am scris acest editorial înainte de întîlnirea de aici, de la Ludwigsburg, a cancelarului Germaniei, Angela Merkel, şi a preşedintelui francez, dl. François Hollande. Nu vreau să le aud discursul festivist. Şi minciunile de adormit copiii. Înalţii (?!) oaspeţi vor fi întîmpinaţi de expoziţia din marea incintă a palatului princiar. Expoziţie a dovleacului atotbiruitor. Tema? Elveţia. Imediat după steagul roşu cu cruce albă, vizitatorii pot vedea pagini din istoria Ţării Cantoanelor. Istorie îmbrăcată în… dovleci. De toate mărimile, formele şi culorile. Asta îmi aminteşte de recentul „tratat” de la Varşovia, în care principalele state europene (exceptînd Anglia) au cerut un preşedinte ales direct (?), viză unică de intrare în Statele Unite ale Europei şi federalizarea federalizărilor. O ambiţie ce însumează orgoliul prostesc al unor politicieni de paie, în totală contradicţie cu ceea ce s-a preconizat iniţial. E suficient dacă amintim că testamentul marelui preşedinte francez stipula că pe mormînt să se scrie doar: „Charles de Gaulle – 1890-19…” Nimic despre reformele care au făcut din Franţa, şi trebuiau să facă şi din Europa, un succes.