Sarah Kane și Generația Z  – viitorul probabil!

Psihoza 4:48 a avut premiera în cadrul Festivalului GALACTORIA 2023 (ediția 19) pe 5 iunie, la Facultatea de Teatru & Film clujeană, cu Carla Graur, regia Denisa Hălăngău (ambele lucrare masterat) și chitară live: Adrian Stancu. Cântecul de lebădă al autoarei engleze (1971-1999) e un monolog testamentar (2000) emblematic cu temele ei recurente: depresie, tortura psihică, psihotrope periculoase și doctori indiferenți, fragilitatea incompatibilității corp-minte și inadaptabilitatea într-o societate ea însăși bolnavă. Uneori, întrerupe dorința imperioasă de iubire și comunicare, necesitate mereu prezentă în opera ei: Blasted / 1995, Phaedraʼs Love / 1996, Cleansed / 1998, Crave / 1998. Născută în Essex și educată evanghelic, a fost o convinsă adolescentă creștină, apoi s-a dezis. Absolvă Teatru la Bristol / 1992, face masterul la Birmingham cu dramaturgul David Edgar și mărturisește: Piesa Mad de Jeremy Welle mi-a schimbat viața! După scurta escală ca asociat literar la londonezul Bush Theater, e rezidentă un an la Paines Plough, o companie de teatru care susține noile modalități de exprimare. Stilul ei e numit in-yer-face și descrie o abordare directă și emoțională în Anglia anilor ’90. Termenul e folosit de criticul de teatru britanic Aleks Sierca în In-Yer-Face Theatre: British Drama Today (Faber & Faber – Londra, 2001).

Un text greu, cu trăiri trecând prin toată paleta de puternice emoții umane ale unei femei inteligente, într-o perioadă damnată a vieții: sincer, nu așteptam prea mult de la o studentă. Totuși, punerea în scenă minimalistă cu baloane negre pe jos, reflectoarele care o „urmăresc” din toate direcțiile, inteligenta susținere muzicală cu chitara și jocul ei matur, halucinant de veridic-empatic, cuceresc din prima clipă. Îi auzim speranța în strigătul de disperare: „Ajutați-mă! Vreau să trăiesc, dar nu viața asta…” Autoarea e un simbol pentru generația care repetă, la un nivel mult mai bulversant și dez-umaniza(n)t (prevăzut la începutul sec. 20 de filosoful spaniol Ortega Y Gasset), debusolarea și „căderea din Paradis” a generației sec. 19, când Nietzsche constata cu amărăciune: Dumnezeu a murit! Cu furie renunță și ea la credință – Nu e lumea în care să trăiesc!, dovedind că știe cine a distrus valorile umane: semenii ei. Așa hotărăște să se sinucidă la 4:48… Trăim nu doar o confesiune de o sinceritate tulburătoare, ci și un rechizitoriu al „Bestiei umane” (1938, regie Jean Renoir cu Jean Gabin): tatăl și-a părăsit familia, mamei nu i-a păsat de ea: De ce m-ai făcut să iubesc ceva ce nu există! Problema societății post-industriale de consum e însingurarea și egoismul: nu mai există prietenie, solidaritate – dacă le avea, ar fi trecut bine de această criză, probabil nici n-ar fi ajuns la ea! Ea mai suferă și de altă „boală” a epocii, mult mai acută azi, după atâta mediatizare marketing spre folosul Big Pharma și al „medicilor diavolului” care câștigă enorm: nimeni să nu fie mulțumit cu corpul său, cu sexul său: M-am născut într-un corp pe care nu-l vreau! Generație schizoidă: nu vor ajutor, resping totul până la ei, inclusiv pe părinți și se plâng, în același timp, că nimeni nu-i ajută! Vorbește, vorbește! Nimeni nu vorbește… Auziți-mă! Iubiți-mă!. E ultimul prilej… Trăiește patologica oscilație între Ajutor, vreau să trăiesc! și Mi-e silă de voi, vreau să plec din lumea asta!

Deși personajul stă pe loc, spectacolul nu e static prin excepționala interpretare străbătând toate stările emoționale cu o puternică dinamică interior-exterior, în plus „trucurile” adiacente cu îmbrăcat-dezbrăcat un „veston militar” (reușite scenografia / vestimentația), se adună, jos, în poziția fetusului etc. Izbucnirile de violență sufletească sunt însoțite inteligent de partituri heavy metal (bună ilustrația muzicală). Trama e de o sinuozitate hipnotică întreruptă de mici puseuri de speranță și disperată căldură umană când chitara subliniază cu renumitul refren Be Happy!: Adu-ți aminte de lumină și crede în lumină! Să fii liber… Apoi, din nou, strigă nitzschean Isus a murit!, ia o ață dentară, își curăță dinții conform moralei cristice Nu ce bagi în gură e păcătos, ce iese din ea! Își înfășoară capul ca un „prizonier” vinovat: prea multă rațiune naște monștri! Un scurt licăr de speranță, repede anulat: Te vei vindeca! Ai nevoie de un doctor, nu prieteni… La finalul celor 55 de minute „electrocutante” scoate limba cu celebrul gest al lui Mick Jagger / Rolling Stones, care și tronează pe discul lor jubiliar de 40 de ani de „lingeri” ai unei societăți bolnave. Regia Denisei Hălăngău e discret perfectă. Aplauzele au fost frenetice și afirm cu siguranță: Carla Graur anunță, de pe acum, o mare viitoare actriță!

Eugen COJOCARU