Sara Iercoşan, Din secolul marilor clasici

Subintitulată „Studii şi articole de istorie literară”, cartea recentă a Sarei Iercoşan vine în continuarea unor preocupări mai vechi ale autoarei de a întreţine un dialog viu şi fertil cu acele personalităţi ale literaturii şi culturii noastre care se circumscriu spaţiului privilegiat, cunoscut sub numele de „Etapa marilor clasici”, spaţiu nu de puţine ori ignorat fie din prejudecata că în acest sector nu mai e nimic de descoperit sau de relevat, fie din irepresibila presiune exercitată asupra comentatorilor de scrisul contemporan. Alecsandri, Eminescu, Slavici, Caragiale, Coşbuc, Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu sînt în concepţia autoarei scriitori care nu şi-au epuizat nici pe departe mesajul artistic şi care pot furniza încă numeroase surprize sub raportul consistenţei operei, a contextului istoric în care aceasta a fost produsă sau a receptării în posteritate. Există apoi suficiente probleme nevralgice, cazuri aflate în dispută, în care orice nou element destinat unei mai bune înţelegeri sau lămuriri contextuale este bine venit. Aşa sînt în situaţia de faţă amănuntele pe care autoarea ni le furnizează privitor la imnul nostru naţional „Deşteaptă-te, române”, text şi melodie, sau la paternitatea „Cîntării României”, aducînd noi argumente şi explicitări în favoarea lui Alecu Russo. În acelaşi context se situează şi rediscutarea poziţiei pe care Titu Maiorescu a avut-o în cadrul Junimii, soldată cu reliefarea posturii sale de „mentor”, de critic de direcţie şi de sprijinire a tinerilor scriitori, activitate căreia Maiorescu i s-a consacrat cu deosebită responsabilitate, astfel încît epoca trăieşte şi există şi pentru că el i-a conferit greutatea judecăţilor sale critice şi a orientărilor de ansamblu. Prezenţa lui Maiorescu în chiar miezul problemelor literare stringente ale perioadei literare 1848-1916 haşurează altfel cîmpul de confruntare al ideilor literare şi îl desemnează pe critic drept principalul beneficiar al instituirii unui statut scriitoricesc respectabil. După Sara Iercoşan, mentorul Junimii nu este numai un polemist redutabil, un semănător de idei şi proteguitor al tinerelor talente, dar şi un editor scrupulos, care chiar dacă pe parcursul gestaţiei unor poezii eminesciene, rod al unor lecturi publice sau particulare, a emis sugestii de îmbunătăţire ideatică sau stilistică, el e omul care respectă textul elaborat şi nu-şi permite intervenţii ulterioare. Concluzia autoarei este aceea că varianta „Luceafărului” din volum nu a fost în nici un fel modificată de editor şi că „Titu Maiorescu nu poate fi autorul schimbărilor menţionate din această variantă”. În continuare autoarea semnalează mai multe nepotriviri şi informaţii greşite din biografia criticului, cum ar fi cele cu privire la ajutoarele bursiere primite din Ardeal, la titlul lucrării de doctorat de la Giessen (care nu este cea despre Herbart, ci o alta, „Relaţia”), la afirmaţia cu privire la echivalarea diplomelor germane în Franţa sau la unele exagerări polemice care-i aparţin. Atentă la detaliu şi la documentul autentic, autoarea nu vrea să facă dreptate doar de dragul prestigiului profesorului Maiorescu, ci doreşte restabilirea adevărului cu orice preţ. Aşa se întîmplă şi în cazul lămuriri raporturilor criticului cu societatea Astra, denunţată la început ca expresie transilvăneană a formelor fără fond, dar recondiţionată mai tîrziu, cînd elemente tinere formate în spiritul Junimii ajung la conducerea acesteia şi cînd Maiorescu acceptă să colaboreze la „Enciclopedia” iniţiată de către aceasta. O poziţie nuanţată aduce autoarea şi în relaţia lui Maiorescu cu „Tribuna” lui Slavici de la Sibiu, încît retuşurile autoarei, care chiar dacă nu beneficiază de un penel cu pastă prea îngroşată, sînt în măsură să sufere pe alocuri mici corecţiuni ale peisajului general. E cazul raporturilor lui Maiorescu cu Caragiale sau a ecoului stîrnit de „Noaptea furtunoasă” în peisajul teatral din Transilvania sau cu indicarea basmului „Crăiasa zînelor” cules de Ion Pop Reteganul drept principal izvor folcloric pentru balada cu acelaşi titlu de George Coşbuc, deşi autoarea semnalează şi posibile similitudini cu „Luceafărul” lui Eminescu. Spre sfîrşitul demersului său istoriografic, autoarea se lasă tentată să aprofundeze cîteva linii critice din proza lui Slavici sau din aceea a lui Duiliu Zamfirescu, fără a şi reuşi să impună schimbările de accent preconizate. Cartea sa stîrneşte interesul cititorului de astăzi prin mulţimea detaliilor puse în joc şi prin îndemnul subiacent de a reveni la cîteva lecturi fundamentale, necesare înainte de toate profesorului de la catedră, spre îmbogăţirea cu noi imagini de epocă a mult-discutatei epoci a marilor clasici.

Mircea POPA