Salvaţi tiranul Assad

Gazeta

Vizita la Damasc a ministrului de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, însoţit de şeful Serviciului de Informaţii Externe (SVR), Mihail Fradkov, era menită să demonstreze că Moscova nu doar boicotează alte propuneri, ci este în stare să şi vină cu o contribuţie constructivă proprie. Rezultatul anunţat pare încurajant: Assad a auzit semnalele, a promis reforme, referendum, o nouă Constituţie şi dialog cu opoziţia. Cu toate acestea, timpul pare definitiv pierdut, iar viitorul scenariu – încă nu total lipsit de alternativă, însă destul de probabil – se creionează într-o lumină sumbră şi pentru regimul Assad, şi pentru întreaga Sirie.

Consiliul de Securitate al ONU nu va mai propune noi rezoluţii: ţările interesate în schimbarea regimului din Siria – Occidentul şi aproape întreaga lume arabă – consideră că de acum încolo veto-ul dublu al Rusiei şi Chinei le-a dezlegat mîinile şi le permite să nu mai ţină cont de Consiliul de Securitate, paralizat de încăpăţînarea celor două ţări.

Ţările occidentale au început să-şi recheme ambasadorii, iar statele arabe merg şi mai departe, expulzînd diplomaţi sirieni şi făcîndu-şi publice planurile de a recunoaşte drept guvern legal Armata de Eliberare a Siriei, fapt care le va permite să-i acorde sprijin militar integral, după modelul libian. O asemenea evoluţie a evenimentelor pune cruce pe negocierile pe care le anunţă acum Assad. Scenariul intensificării războiului civil din Siria pare inevitabil şi cu cît mai dur va fi acesta, cu atît mai tare se vor auzi cererile privind o intervenţie externă în scop umanitar.

Spre deosebire de Muammar Gaddafi, care s-a pomenit în deplină singurătate în faţa consolidatei presiuni politice, economice, diplomatice şi militare, Assad nu se află în totală izolare. Sprijinul Rusiei şi Chinei este important politic, însă cu mult mai important este faptul că vecinii direcţi ai Siriei nu doresc să participe la boicotarea Damascului. Iranul, Irakul şi Iordania nu manifestă nicio dorinţă de a se implica în blocada antisiriană. Chiar şi Israelul, oricît de paradoxal ar părea, nu manifestă niciun elan în vederea doborîrii regimului tiranic al lui Assad: pentru statul evreu, un vechi duşman previzibil este cu mult mai comod decît haosul dintr-un stat vecin, cu care Israelul se află într-un profund conflict cronic.

La aceasta trebuie adăugat faptul că jumătate din populaţia siriană nu sprijină valul revoluţionar, cel puţin din temerea că orice alternativă la puterea alawită va fi şi mai rea. Aceasta înseamnă că războiul civil din Siria va fi, după toate probabilităţile, unul dur, de anvergură şi de durată, iar rezultatul lui – imprevizibil. Adică, doborîrea regimului Assad va avea mai devreme sau mai tîrziu loc, pentru că nicio minoritate nu poate conduce la infinit o majoritate, însă restul, inclusiv soarta statului sirian în forma sa actuală, rămîne în ceaţă.

Cum ar putea fi evaluate în acest context eforturile Rusiei? Probabil, la ora actuală Moscova a vrut să-i spună lui Assad că nu va putea face mai mult decît a făcut pentru apărarea Damascului: situaţia este foarte periculoasă şi puterea siriană trebuie să acţioneze rapid şi să ia în calcul toate scenariile, inclusiv cel pentru salvarea vieţii sale.