Să salvăm euro sau să renunţăm la moneda europeană unică?

Gazeta

Deocamdată sînt clare două lucruri. În primul rînd, şi renunţarea, şi păstrarea euro va costa foarte mult: un trilion de euro, poate două, nu neapărat imediat, ci eşalonat pe cîţiva ani. În al doilea rînd, această decizie istorică va fi luată de Germania. Acest lucru este logic, pentru că, dacă vei curăţa euro de “coaja corectitudinii politice”, se va dovedi că această valută este o marcă germană extinsă şi redenumită.

De fapt, un preţ pentru salvarea euro l-ar putea plăti şi “sponsorii externi”: China, Japonia, SUA sau Rusia, adică de principalii deţinători de active în euro. În principiu, ele ar avea mijloace pentru a-şi dezlega baierele pungii, folosind în acest scop Fondul Monetar Internaţional (FMI) sau Fondul European de Stabilitate Financiară (EFSF), însă aceste ţări nu dau niciun semn că vor să întindă o mînă de ajutor.

Prin urmare, rămîne Germania. Potrivit unor estimări, salvarea monedei euro ar costa Berlinul o jumătate de trilion pe an, potrivit altora – de două ori mai puţin. În orice caz, dacă preţul pentru salvarea monedei unice europene se va încadra în 100-150 de miliarde de euro pe an (3-5% din PIB), posibilitatea unui asemenea sacrificiu ar trebui luată în calcul. La urma urmei, reunificarea teritoriilor germane a costat 1,3 trilioane de euro.

Problema zonei euro nu constă atît în cifra la care se ridică datoria totală a zonei euro (90% din PIB), una mai mică decît datoria SUA (100%) şi mult mai mică decît cea a Japoniei (250%), ci în mecanismele greşit construite, în regulile utopice şi din acest motiv irealizabile ale jocului şi în criza încrederii care rezultă de aici.

Utopice sînt chiar “criteriile de la Maastricht”, care reglementează viaţa în zona euro şi stabilesc limitele datoriilor de stat (60% din PIB) şi ale deficitelor bugetare (3% din PIB). Autorii acestor criterii fie nu s-au gîndit la caracterul inevitabil al crizelor ciclice, fie au pus la baza modelului creat de ei ipoteza conform căreia ţările din zona euro vor replica la unison la astfel de crize, nu prin majorarea cheltuielilor bugetare, ci dimpotrivă, prin scăderea salariilor, pensiilor, indemnizaţiilor şi “trecerii pe capete la consumul de soia”.

A doua utopie fatală a fost convingerea, perseverent inoculată, conform căreia statutul de membru al zonei euro echivalează cu bogăţia şi prosperitatea. Orientîndu-se spre acest mit, Grecia s-a obişnuit să trăiască pe picior mare, nefiind o ţară bogată. Acelaşi mit a împiedicat legalizarea procedurii de expulzare din zona euro a ţărilor falimentare: spre deosebire de raiul biblic, din cel european nu putea fi alungat nimeni.

Acum, atît salvarea, cît şi lichidarea zonei euro vor fi însoţite inevitabil de scăderea generală a nivelului de trai şi de declin economic, chiar dacă aceste fenomene nu vor fi repartizate uniform în ţările membre. A opta tocmai pentru salvarea euro şi nu pentru renunţarea la moneda europeană unică are sens doar în cazul în care de acum încolo sistemul financiar comun se va baza pe realitate, nu pe mituri; doar dacă structurile europene vor primi noi membri, dar îi vor şi expulza pe cei iresponsabili; doar dacă ţările participante vor accepta menţinerea de durată a inechităţii materiale, conştientizînd că propăşirea trebuie să fie rezultatul propriilor eforturi, nu al dărniciei străine.