Să nu vorbim despre Europa! Sîntem în alegeri

El Pais

Criza economică şi financiară care afectează o parte a Europei se transformă în jocuri politice şi naţionale şi obligă, inclusiv Parisul, să recunoască o realitate: oricît de mult îşi doreşte Franţa să-şi atribuie un rol de protagonistă, cea care conduce jocurile este doamna Merkel. Candidaţii pot trage singuri concluziile. În plină campanie pentru alegerile prezidenţiale, Nicolas Sarkozy şi François Hollande au aceeaşi obsesie: Germania.

Sarkozy se prezintă drept “candidatul poporului”, în timp ce în faţa cancelarului candidatul socialist, François Hollande, Sarkozy este deocamdată invizibil. Cum nu are soluţii împotriva crizei din eurozonă, aspirantul socialist declară în stînga şi în dreapta că, cu el, situaţia nu va fi la fel şi că o va obliga pe doamna Merkel să renegocieze acordul de austeritate pe care l-a impus partenerilor, că o va convinge să adauge măsuri de creştere; pe scurt, că va stabili “o nouă relaţie bazată pe adevăr şi egalitate” între Paris şi Berlin. Cum? Dinamica victoriei va fi suficientă, spune directorul său de campanie.

Spre deosebire de alte partide europene, stînga franceză impregnată de cultură marxistă a respins multă vreme cotitura social-democrată marcată de SPD german la Bad Godesberg în 1959. Acum, în 2012, cu François Hollande în frunte, socialiştii francezi au ales un candidat care vrea să stimuleze creşterea prin reactivarea industriei, crearea unei bănci care să ajute întreprinderile mici şi mijlocii şi redinamizarea locurilor de muncă publice, dar cu efective constante. Unicul său duşman este “lumea finanţelor”, care a agravat dezechilibrele şi a uitat de nevoile economiei reale.

Nu se deosebeşte prea mult de ceea ce spune Sarkozy. Exponent al unei drepte franceze alergică la liberalismul favorabil unui rol al statului în economie şi promotor al “rupturii” la începutul mandatului său, el nu a încetat să ezite între intervenţionismul tradiţional şi veleităţile sale de “laisser faire”. Acum şi-a găsit un nou erou: Gerhard Schröder, german şi social-democrat. În 2000, în timp ce Lionel Jospin punea în aplicare programul săptămînal de muncă de 35 de ore, Schröder impunea în ţara sa un ciclu de austeritate care explică în mare parte succesele actuale. De aceea, spune acum Sarkozy, este necesar să se imite Germania, să se diminueze costurile muncii, să se majoreze TVA, să se finanţeze sub altă formă cheltuielile sociale şi să se semneze acorduri de competitivitate. În elogiile sale, Sarkozy uită totuşi să menţioneze că, după toate astea, Schröder a pierdut alegerile în favoarea Angelei Merkel.

În această fază a campaniei electorale, aspectele cele mai paradoxale sînt tocmai cele legate de restricţiile pe care le impune criza: între Hollande şi Sarkozy nu există mari diferenţe de diagnostic, iar marja de manevră este îngustă, iar unele din remediile anunţate sînt aceleaşi: majorarea impozitelor şi reducerea cheltuielilor. Rămîne de văzut ce parte va ocupa austeritatea bugetară şi ce parte reactivarea creşterii. Şi aici intervine Germania, cu decizia impusă partenerilor săi europeni: la început o severă cură de austeritate, după aceea creşterea. Remediul a fost eficient în cazul nostru, spun germanii, iar rezultatele sînt la vedere. Cine îşi mai aminteşte că, în 2005, Germania avea cea mai mare rată a şomajului?