Să nu deznădăjduim!

Ca oameni, trăim în general într-un univers limitat, la înțelgerea căruia nu avem acces decât prin experiență și cunoaștere. La aceasta se adaugă și propriile noastre proiecții asupra devenirii noastre în timp, care sunt însă reduse fragil la un prezent abia perceput și înțeles și la un viitor greu de anticipat.

În acest univers sigura noastră salvare este constanța, ritmul bine așezat al vieții și păstrarea echilibrului interior, în orice situație. De aceea orice ruptură de ritm, fie ea pozitivă sau negativă, poate crea mari dezechilibre în ființa noastră umană, astfel încât readaptările pot deveni uneori adevărate drame existențiale. A reuși să vedem dincolo de succes și de eșec înseamnă a ne păstra echilibrul vieții și a trăi în constanța ei.

Toate acestea sunt profund bulversate de situația pe care o trăim în aceste zile în contextul răspândirii galopante a coronavirusului. O constanță nu mai poate fi posibilă în aceste zile, dar măcăr o minimă resursă de speranță și de umanitate ne pot salva de deznădejdea care devine forma absolută a eșecului și a înstrăinării de noi înșine.

A deznădăjdui înseamnă în primul rând a uita cine suntem, a ne pierde legăturile cu cei din jurul nostru și a ne simți brusc aruncați într-o cumplită singurătate, din care nu se mai întrevede niciun drum, nicio ieșire, ci doar un capăt. Deznădejdea este fructul otrăvit al fricii, al pierderii credinței, al eșecului sau al trădării celor din jur, peste care se așterne gândul șoptit ușor că totul e pierdut. Omul deznădăjduit este rănitul care devine victima sigură și fără apărare, în fața celui care vine neîntârziat să-i dea lovitura fatală, diavolul. Pentru diavol deznădejdea este arma perfidă prin care suprimă ființa umană, printr-o falsă ieșire din singurătate și înstrăinare.

Dacă alunecarea e abruptă și adâncă, ieșirea nu e mai puțin dureroasă și plină de noi căderi. În primul rând, trebuie să știm un lucru: oricât de jos am căzut sau oricât de departe ne-am rătăcit, tot mai există cale de întoarcere, dar pentru aceasta avem nevoie de curaj, credință, răbdare și smerenie.

Ridicarea din deznădejde începe din momentul în care ne amintim că suntem fiii Tatălui nostru, că avem un Dumnezeu care nu ne-a abandonat și undeva există pentru fiecare dintre noi o lume, oricât de mică, în care valoarea ne este sincer recunoscută, cu oameni care se vor bucura oricând de prezența noastră. Astfel putem să ne recâștigăm sentimentul salvator că ne putem recâștiga viața în curăția ei pierdută, prin sinceră căință și stăruniță pe calea binelui și mai ales prin asumarea fără rest a răbdării. Ridicarea din deznădejde e suprimarea acelui gând al diavolului că totul e pierdut, prin credința că totul poate fi recâștigat. Mai presus de toate ne câștigăm convingerea că în viață avem o țintă, care e propria noastră fericire și a celor de lângă noi. Aceasta a fost și diferența dintre Iuda și Petru, în care a învins nu drama deznădejdii, ci curajul ridicării și al reîntoarcerii.

Cu alte cuvinte ieșirea din deznădejde înseamnă venirea noastră în fire și sfârșitul înstrăinării de noi și de lumea care ne înconjoară în care ne-a adus atât eșecul și rătăcirea, dar și succesul și slava deșartă. Poate de aceea ne sunt îngăduite drame și încercări în viață și poate așa ar trebui să trăim aceste zile de încercare.

Pentru toate acestea însă ne trebuie un gând smerit, dar și evitarea unor noi excese, din cele pe care le-am făcut, chiar și cel de speranță.

Pr. Bogdan IVANOV

Articole din aceeasi categorie