Să fim întotdeauna pe cale, în Templul lui Dumnezeu

În această viață, la fel ca Maica Sfântă, care din fragedă pruncie, intrând în templu se pregătea să devină «Sfânta sfintelor», Templul lui Dumnezeu – locul în care Dumnezeu locuiește -, suntem și noi chemați să devenim, în felul nostru, temple ale lui Dumnezeu, să facem în așa fel încât, fiind și noi în Biserică, să devenim biserici. Totul este legat în viața creștină și ceea ce ni se cere în Biserică are o logică: nu mergem duminica la Liturghie doar pentru a «bifa» o poruncă. Aceasta este bineînțeles, partea exterioară, vizibilă, dar mergem la biserică pentru a învăța, pe urmele Maicii Sfinte, să devenim temple.

Avem două realități: putem intra în biserică, și să rămânem în Templul lui Dumnezeu și după ce se termină Sfânta Liturghie și ieșim pe ușa bisericii, sau putem ieși din biserică și să intrăm în templul acestei lumi, în împărăția acestei lumi. Dar, atunci devenim la fel ca bogatul din Evanghelia după Sf. evanghelist Luca (Lc 12, 16-21).

Să privim la bogatul din această Evanghelie pentru a învăța de ce să ne ferim. Avem de ales între două temple: Pe de o parte, vedem că bogatul își construiește un templu: el are un Dumnezeu al lui, are un cult, dar este cu totul altul decât cultul Bisericii, decât Templul lui Dumnezeu. Și bogatul se roagă: «ce să fac?» De atâtea ori vedem în Sfânta Scriptură rugăciuni care nu au de-a face cu adevărata rugăciune, cereri care nu au legătură cu adevărata cerere. «Doamne, ajută-mă! Doamne, ce să mă fac?» – este strigătul celui deznădăjduit, a celui în nevoie, dar seamănă strigătul bogatului cu o astfel de cerere de ajutor? El spune: «Doamne, ce să mă fac, fiindcă nu mai știu unde să-mi pun bogățiile». Aceasta, de fapt, nici nu este o cerere, bogatul vorbește cu sine însuși, așa cum și fariseul, când se roagă, «Doamne, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți și mai ales ca acest vameș», de fapt, nu face o rugăciune ci o contemplare de sine. Îl ia pe Dumnezeu martor la cât de minunat este el, la cât de frumoase lucruri face el și, din nou, aceasta nu este o adevărată rugăciune, o adevărată cerere. Iată cum decurg lucrurile în templul acestei lumi.

Bogatul primește mult – așa începe pilda: «unui bogat i-a rodit din plin țarina». Nu este o binecuvântare? Nu Domnul face să rodească țarina noastră? Este vorba de țarina fizică, sau de țarina sufletului nostru, a familiei noastre. Nu Dumnezeu face să rodească totul în viața noastră? Și ne-am aștepta ca atunci când primim un astfel de dar să știm să mulțumim lui Dumnezeu, să știm să ne îndreptăm privirea înspre frații noștri, fiindcă suntem cu toții fiii aceluiași Tată. De aceea spunem «Tatăl nostru» și nu «Tatăl meu». Este Tatăl nostru al tuturor și când primim daruri este normal să le și împărțim. Este normal pentru Templul lui Dumnezeu, dar nu este normal pentru templul acestei lumi. Știm că templul acestei lumi are alte reguli, în templul acestei lumi contează cine este primul, contează reușita, binele, interesul propriu. Să nu fim și noi ca un bogat căruia i-a rodit țarina și, în loc să-I mulțumim lui Dumnezeu, să ne închidem în noi înșine. Dacă facem astfel, nu este doar faptul că nu punem în practică iubirea, caritatea, ci transformăm toate darurile lui Dumnezeu într-o pușcărie. Bogatul nu-și dă seama, dar atunci când își mărește hambarele, de fapt mărește zidurile din jurul lui, ziduri care-l separă și de Dumnezeu și de oameni. De aceea Apostolul ne spune «Trezește-te, tu, care dormi și te va lumina Cristos», și, spune, «Nu fiți ca cei fără de minte». Cât de teribile sunt cuvintele lui Dumnezeu: «Nebunule, tu, cel fără de minte, tu, care crezi că îți prelungești viața, că îți câștigi viața veșnică probabil cu bunurile din această lume». De multe ori și logica noastră este de a încerca să acumulăm bogății pentru a ne asigura raiul. Este ceea ce-și spune și bogatul: «Stai liniștit. Ai bunuri pentru mult timp de acum înainte». Dar, cine știe timpul nostru, viața noastră? Doar Domnul. Și Domnul ne poate spune: «În noaptea aceasta, vino!».

Fiecare parabolă este un imbold pentru a ne privi pe noi înșine ca într-o oglindă. Parabola nu este o modalitate prin care Dumnezeu ne acuză, ne învinovățește, ci este o modalitate prin care Dumnezeu vrea să ne trezească la realitate. De multe ori auzim o pildă și suntem liberi să judecăm povestea pe care o auzim. Dacă ar fi vorba despre noi am fi mult mai refractari. Am avea bariere, sisteme de protecție interioare care ne-ar spune că nu e chiar așa. Dar când auzim o parabolă ca și cea din această Evanghelie, putem spune că bogatul are într-adevăr o problemă. Și atunci, așa cum se întâmplă în Sfânta Scriptură deseori, o voce ne spune: «Și tu ești acel om bogat – privește la viața ta. Să nu devină viața ta ca viața acelui om». Pentru că, ori de câte ori transformăm darurile în bogății, viața noastră se aseamănă cu viața acestui bogat. Nu neapărat doar bogăția materială, dar ori de câte ori transformăm ceea ce avem în bogăție, de exemplu, timpul nostru. Nu suntem ispitiți să spunem «mi-am încheiat misiunea, mă retrag», dar dacă cineva are nevoie de timpul nostru, dar dacă Dumnezeu are nevoie de noi, de timpul nostru pentru a atinge pe cineva, pentru a mângâia pe cineva? Nu devenim bogați dacă spunem: «Am suficient timp la dispoziție, mi-am făcut datoria». Sunt atâtea maniere în care putem transforma darurile în bogății care ne închid în noi înșine și ne separă și de Dumnezeu și de aproapele.

Nici Evanghelia, nici Biserica nu încearcă să ne învinovățească, dar ne cer să facem un discernământ în fiecare clipă și să ne întrebăm dacă am ridicat ziduri în viața noastră, dacă am acumulat bogății, dacă am ieșit din Templul lui Dumnezeu pentru a intra în templul acestei lumi. Și, dacă am făcut acest lucru – și cu toții facem acest lucru din când în când -, Dumnezeu ne invită să ieșim din templul lumii, pentru a reintra, împreună cu Maica Sfântă, în Templul lui Dumnezeu. Avem darul minunat al Spovedaniei, iertarea păcatelor – prin care putem distruge întotdeauna, ori de câte ori este nevoie, zidurile din sufletul nostru. Atunci când îngenunchem în fața preotului și prin preot în fața lui Cristos, și-I cerem iertare, și-I cerem ajutorul, și-I cerem să ne trezească și să ne lumineze, El o face întotdeauna, și atunci, reintrăm în Templul lui Dumnezeu împreună cu Maica Sfântă.

Suntem chemați să fim întotdeauna pe cale, să păstrăm Templul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Uneori, cu toții ne rătăcim, cădem în ispitele acestei lumi. Dar, întotdeauna să știm că există o cale de întoarcere. Niciodată, pentru noi, ca și creștini, nu e prea târziu. Maica Sfântă ne așteaptă întotdeauna, ne veghează, ne ajută să intrăm, împreună cu ea, în Templul lui Dumnezeu, în comuniunea Sfintei Treimi.

Suntem deja biserici, temple și de multe ori uităm, de multe ori ne abandonăm această minunată identitate. Dar să înțelegem tot mai mult imensa identitate la care am fost chemați. În biserică intrăm întotdeauna cu pioșenie, cu bună-cuviință, la fel să intrăm și în rugăciune în sufletul nostru, fiindcă Dumnezeu locuiește în sufletul nostru. Suntem cu toții chemați la o preoție sfântă, la a-L sluji pe bunul Dumnezeu. Să ne ajute Dumnezeu și Maica Sfântă să fim întotdeauna pe cale, în Templul lui Dumnezeu.

†Claudiu

Episcop de Cluj-Gherla